Întâlnirea mea cu Vlad Bălan a fost în liceu, în postura de nou-venit în trupa de teatru. Un soi de colaborare coleg mai mare / mentor - amator de teatru / spectator înflăcărat. A continuat în facultate în același fel, dar cu mult mai mult profesionalism, când am avut bucuria să-l cunosc pe Vlad Bălan care nu mai era "Bubu", ci "Vlad Bălan - asistent universitar". Ce prag, ce moment și ce mândrie m-a cuprins. Au mai trecut ani și Bubu (dacă mi se permite să-l numesc în continuare așa) a apărut într-o nouă postură, cea de tată. Glumesc, dar nu până la capăt. Premergător noului său rol familial a apărut un soi de extra-responsabilitate. Responsabilitatea de a fi regizor. Așa că a montat Efecte secundare. În distribuție: Camelia Pintilie, Bogdan Nechifor, Oana Jipa și Vlad Ionuț Popescu. Pe cei din urmă i-am cunoscut în trupele de teatru cu care mi-am pierdut verile din liceu. Așadar, încă o întâlnire cu oameni care au crescut. O reîntâlnire cu Oana Jipa, actrița nominalizată și câștigătoare a UNITER-ului pentru debut. Cred că tot ceea ce încerc să subliniez aici este că peisajul teatral, pe care îl priveam cu fascinație și respect în liceu, s-a umplut de amici și colegi care îl populează cu întrebările și experimentele lor responsabile.
Simt că aceste spectacole (Efecte secundare și Risipire), așa cum i-am spus și lui Bubu la telefon, sunt primele două dintr-o trilogie. Un univers medical, în care doctorii iau locul lui Dumnezeu, un ritm accelerat al evoluării științei, în care oamenii se împiedică, și o întrebare constantă asupra veridicității liberului arbitru. Pentru motive pe care nu le știu, noul Bubu, în poziția de regizor, întreabă cu multă onestitate și delicatețe ce presupune de fapt acest avans al neuro-științei. Într-o alegere de texte de tipul "Black Mirror" în care avansul științei nu cade în științifico-fantastic, Bubu plasează acești tineri actori cu care lucrează cu aceeași delicatețe și responsabilitate cu care a lucrat și cu mine, licean / student fiind. În Efecte secundare ne întrebăm cât de mult putem influența dragostea. În Risipire ne întrebăm cât influențează dragostea uitarea. Așa cum îmi place, spectacolele nu indică un răspuns, ci creează toate circumstanțele în care spectatorul să analizeze singur.
Ce mi se pare important de spus este că niciodată Bubu nu s-a agățat de efecte, de mijloace regizorale complexe. Nu cred că a optat așa pentru că nu ar ști, ci pentru că devine clar ce stăpânește cel mai bine: lucrul cu actorul. Corina Moise, Camelia Pintilie și Denisa Nicolae se află într-o colaborare excelentă cu regizorul / soț și tată de copil / coleg - Vlad Bălan. Trei actrițe în partituri fascinante colaborează impecabil și își construiesc roluri puternice cu note subtile și doamne, atât de special de descoperit. Corina Moise și Denisa Nicolae mi-au fost trainerițe în perioadele de festivaluri de amatori, iarăși, subliniez această populare a scenei teatrale cu oameni pe care i-am avut drept model și cu care mă simt bucuros să fiu contemporan. Să cunoști oamenii din diferite unghiuri, la diverse vârste e un soi de întâlnire intimă, protejată de acest lucru-încă-fascinant pe care îl numim teatru.
Corina Moise uită, se zbate, își caută o ordine în gânduri în timp ce Camelia Pintilie încasează, renunță, câștigă și pierde de fiecare dată. Denisa Nicolae este un soi de erou pe care îl merităm, un soi de victimă care a acceptat că nu mai suntem în epoca "naturalului", în epoca în care copiii mor înaintea părinților. Într-un tip de construcție din fragmente prezentate invers din punct de vedere cronologic, ca în Memento-ul lui Christopher Nolan, cele trei actrițe expun dinamica atât de dureroasă a pierderii memoriei. Această luptă emoționantă pentru amintire nu cade niciodată în patetic, nu cade într-o pledoarie pro-lgbtqia+, deși normalizează o relație gay așa cum puține spectacole din București o fac, și nu cade în tipul de spectacole făcute din fonduri puține după care spui "drăguț, simpatic, au făcut ce au putut cu ce au avut". Există o realitate a spectacolelor pe fonduri puține de care ne lovim, o realitate a spectacolelor care of-ce-ar-fi-putut-să-fie-dacă-erau-bani. Pericol pe care l-am simțit din prima scenă, din prima mutare a scaunelor. Prin implicarea uriașă a actrițelor, prin munca lor, prin întrebările oneste și dureroase pe care le pune Bubu, spectacolul rezistă și reușește.
Pentru că trilogia e incompletă, această cronică este incompletă. Las o listă de gânduri, de legături interesante care atestă clar o explorare responsabilă a regizorului-profesor-tată-prieten Vlad Bălan.
Oana Jipa este Connie în Efecte secundare, Camelia Pintilie este Connie în Risipire.
Doctorițele sunt mici mesagere a unor instituții care se joacă de-a Dumnezeu.
Dacă înțelegem cum funcționează creierul, înțelegem cum funcționează oamenii?
De ce ne interesează atât de tare degradarea creierului și de ce e atât de greu să o acceptăm?
Ce nu știi nu te poate atinge, nu?
Această știință a-tot-puternică, nemuritoare, cu 0 șanse de eșec, ce destinație bună. Să mergem!
Dacă apare un al treilea spectacol al acestei pseudo-trilogii, cine e Connie, cine e Dumnezeu, cine pică la mijloc, ce a mai reușit știința, ce n-a mai reușit societatea?