O radiografie a unui vieți lipsite de amintiri, o analiză profundă a relației de iubire, un manifest pentru rațiune, pentru viață trăită conștient și plenar, o disecare a consecințelor alegerilor noastre, toate se adună într-un text-colaj cu inflexiuni distopice (oare?) inteligent, actual - Risipire, adaptare inspirată a lui Vlad Bălan după texte scrise de Nick Payne, David Eagleman, Florian Zeller, Lucy Prebble, în regia lui Vlad Bălan.
Risipire vorbește despre o boală inventată care ar putea lovi și oameni tineri, și copii, o boală tratabilă printr-o procedură născătoare a unei boli și mai cumplite: pierderea memoriei, a amintirilor dintr-o perioadă de timp, oscilând în funcție de gravitatea bolii. Un cuplu format din două tinere, frumoase, inteligente, trece prin calvarul bolii, dar mai ales al deciziilor. Sandra (Corina Moise) este bolnavă, boala înaintează rapid și singura soluție este îndepărtarea unei porțiuni din creier, cea responsabilă cu memoria, depozitara de amintiri. Iubita, soția ei, Connie (Camelia Pintilie) pare a fi de acord cu procedura. Ce vor face? Vor accepta procedura? Apariția unei tinere doctorițe (Denisa Nicolae) nu pare a fi miracolul salvator, pentru că dilema se adâncește. Plonjăm împreună cu cele trei femei într-un fluviu tulbure de întrebări închise sau cu răspunsuri multiple. Ele nu găsesc soluții spre a rămâne ceea ce sunt, ce-și sunt una alteia. Nici noi nu știm ce să alegem pentru ele. Și noi avem potențialul de-a acționa; inacțiunea este o decizie; alegem acțiunile noastre și ne construim, parțial, destinul.
Nu doar un text bine închegat este meritul lui Vlad Bălan, ci și imparțialitatea, luciditatea, seriozitatea cu care, din punct de vedere regizoral, povestea se compune și descompune în fața noastră, fără patetism lacrimogen, fără morală preconstruită. Frazele sunt scurte, fluente, se înnoadă firesc între personaje, nimic ambiguu, nimic de complezență: oameni, alegeri, consecințe. Întrebările și răspunsurile devin constanta vieții de cuplu, un cuplu frumos, sudat, în ciuda neuronilor bezmetici care mușcă din viața lor cu repeziciune.
Scenografia semnată de Miruna Croitoru, catalogată rapid "minimalistă" nu ar putea fi altfel. Pentru că totul se reduce la esență, viață sau moarte, început sau sfârșit. Proiecțiile video (Concept video: Constantin Ene Jr.) de pe ecranul din spatele scenei vorbesc despre început, despre iubire și frumusețea ei împlinită. Jocul de lumini (Light design: Costi Baciu) forează în straturile conștientului și inconștientului. "Dumnezeu scrie destinul fiecăruia pe muzica lacrimilor sale" scria un poet persan. Universul sonor conceput de Sever Andrei și muzica Cristinei Juncu au cristalinul lacrimii înghețate și stranietatea necunoscutului impalpabil. Tăceri și sunete, sunete și particule.
Trei actrițe mature, pline, frumoase, întregi, sigure, inteligente oferă o mostră de actorie dezbrăcată de orice artificiu, doar concentrare, talent, conexiune. Denisa Nicolae nu are un rol decorativ, nu este doar medicul care scrie rețete și mânuiește abil proceduri și informații. Excelentă ideea de a-i atribui personajului doctor o traumă similară. Din poziția mamei care își pierde copilul, subiectivismul și umanul se luptă cu rațiunea dictată de profesie și știință. Această luptă se simte pe fața personajului glacială inițial, brăzdată de suferință mai târziu. Repeziciunea și precizia cu care atacă vocabularul medical complicat se pigmentează cu umor trist și autoironie. Un spasm continuu al mâinilor fragile trădează încordarea. Într-un fel, medicul alege și cântărește împreună cu fiecare bolnav. Traumă după traumă se interiorizează în trupul său firav de unde durerea și spaima nu au voie să iasă.
Camelia Pintilie este Connie, un monument al răbdării, un trăitor al traumei altuia în propriu său corp. Cu o deschidere totală spre personajul Sandrei, empatică, ajutată de brațele sale frumoase și fragile ce încearcă în mișcări calculate să mențină echilibrul lumii, Connie rezistă. Rezistă revoltei aprinse din sufletul ei, rezistă degradării iubitei, rezistă alegerilor, chiar și îndepărtării rezistă. Pentru durerea ei nu există nicio procedură. Scenariul suferinței se scrie oră de oră, lângă iubita bolnavă. "Spune-mi... ce să fac, dragostea mea? Tu... tu ești... soția Vremurilor mele....". Camelia Pintilie are un autocontrol al trăirilor care te sperie mai mult decât o face boala. Fiecare gest este măsurat, gândit. Tonul cald, constant, împăciuitor te frige, pentru că ghicești ce stă în spatele lui.
Corina Moise își vâră trupul și mintea în boală, în fazele ei, în angoasele ei. Negarea se apropie cu pași repezi și cu ochi măriți de spaimă de conștientizare. Stadiul furiei, când apare întrebarea "de ce eu?", este jucat dezlănțuit prin proiectarea furiei peste tot în jur, ridicând vocea, adresând rugăminți, plângând, transmițând de fapt o dorință nebună de a trăi. Negocierea se împletește cu negarea sau ia forma unei amânări. Momentele de luciditate se combină cu cele în care trupul are un comandant schizofrenic care îi comandă să țipe, să urle, îi aruncă în față vedenii, comploturi. Ochii plecați, trupul împuținat, un freamăt permanent al trupului ce vrea să scape din gheara acestui comandant nemilos, apărările cedează, furia este pusă și ea pe coji de nucă. Mișcările crispate se coordonează cu intensitatea replicilor. Chipul actriței este o mască a tristeții, sufletul și mintea nu mai pot alege, nici discerne. Un altcineva decide. "Și... unde o să mai fiu EU dacă faceți asta? Despre cât TIMP este vorba? Cât pot să pierd?" Despărțirea, pierderea, moartea, uitarea, viața devin sinonime perfecte.
"Regulile de bază ale fizicii nu au un trecut și un prezent. Pentru atomii și moleculele din noi, timpul nu există. E irelevant. Toți avem tot timpul pe care l-am avut dintotdeauna", spune N. Payne, cu vocea Mariannei din Constelații. Pentru o oră și jumătate intri în contact cu viața și moartea din interiorul nostru. Îți este tare frică. Simți nevoia de spațiu pentru tine. Tragi aer în piept. Ți se poate întâmpla ție, în povestea cu iubitul tău, cu prietena ta, cu copilul tău, cu acel om pe care îl iubești fir cu fir, celulă cu celulă. Masca jos, unde să te ascunzi? Nu este nimic distopic în boală și moarte. Sunt permanent pe lângă tine, într-un tango zdrențuit și perfid. Aplauze, aplauze. Totuși, acum nu este despre tine, ești la teatru, îți amintești că ești într-o sală mică de teatru. Doamne, îți amintești, deci exiști!
Fotografii de Dinu Lazăr din galeria realizată pentru LiterNet, disponibilă aici.
Risipire
Traducere, adaptare: Vlad Bălan
Regie: Vlad Bălan / Adaptare: Vlad Bălan
Muzica originală: Cristina Juncu / Concept video: Constantin Ene Jr. / Light design: Costi Baciu / Sound design: Sever Andrei / Scenografie: Miruna Croitoru
Distribuție: Camelia Pintilie, Corina Moise, Denisa Nicolae
Cor: Cristina Juncu, Camelia Pintilie, Irina Ștefan, Mihai Mitrea, Andreea Mera, Ana-Maria Ivan, Cristi Juncu, Raluca Maria Marinache.