Risipire, construit pe baza unor texte diverse citite de regizorul Vlad Bălan care le pune împreună într-o poveste dramatică, prezintă povestea de iubire dintre Connie și Sandra. Viața lor fericită e dată peste cap de vestea că Sandra suferă de o boală degenerativă care are să îi paralizeze rând pe rând toate funcțiile vitale, singura cale de vindecare fiind o procedură al cărei efect secundar e ștergerea tuturor amintirilor din ultimii 10 ani, adică toate amintirile cu soția ei, Connie. Sandra are de ales așadar între "nimicul" care să înlocuiască amintirile ultimilor 10 ani, definitorii pentru actuala ei personalitate, sau durerea unei morți lente și chinuitoare. Dilema între durere și nimic se conturează chiar mai clar în cazul lui Connie care, spre finalul spectacolului, are de ales între, pe de-o parte durerea unei iubiri neîmpărtășite și pe de altă parte uitarea persoanei iubite, scoaterea (la propriu) din mintea ei a amintirilor care o răscolesc, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Camelia Pintilie și Corina Moise le însuflețesc atât de credibil pe Connie și Sandra încât nu ai cum să nu empatizezi cu ele, să nu îți dorești să le vezi regăsindu-și liniștea. Deși finalul spectacolului chiar le redă această mult dorită liniște, deznodământul poveștii îți lasă un gust amar, modul în care și-au recăpătat seninătatea te face să le privești poate chiar cu mai multă compătimire decât atunci când luptau împreună din răsputeri să găsească o soluție. Dezamăgirea pe care o resimți la final - ca om, nu ca spectator - scoate la iveală esența citatului lui Faulkner. La urma urmei, ce mecanisme nedeslușite ale minții noastre, sau, ca sa mă încadrez în stilul textului spectacolului, ce procese neurologice ne fac să ne întristăm deși personajele cu care am empatizat își găsesc în cele din urmă liniștea, lăsând în urmă durerea și suferința? Pare că există ceva în noi care ne face să intuim că un adevăr greu de suportat este totuși mai bun decât o iluzie liniștitoare. Impresia de la final e că, probabil, nu Connie și Sandra sunt personajele principale, ci însăși povestea lor de iubire.
Asemenea unei amintiri, spectacolul este compus din fragmente, din flashback-uri care nu se succed neapărat în ordine cronologică, așadar ultimul crâmpei din piesă ne prezintă, de fapt, începutul, un început risipit, cel mai probabil ireversibil, care pentru Connie și Sandra nu mai există nici măcar ca amintire.
O altă temă atinsă de Risipire e concepția larg răspândită cum că tot ce e natural e bun, iar tot ce e artificial e, nu neapărat rău, dar cumva ușor suspect, ceva întinat de mâna omului care deviază de la puritatea naturii. Concepția asta e demontată de discursul doctoriței (Denisa Nicolae) cu exemple despre cum e perfect în acord cu realitățile naturii ca unii copii să sufere o moarte lentă în agonia unei boli necruțătoare sau despre cum în antichitate era ceva firesc ca speranța medie de viață să nu depășească 30 de ani. Reversul acestor exemple e ușor de intuit, inovațiile în medicină, făcute de mâna omului, vindecă și previn tot felul de chinuri, dar există și limite și felurite riscuri sau efecte secundare. "Dacă te doare capul, iei o pastilă" sună argumentul doctoriței care pare a pune punctul pe i îndemnând potențialii clienți ai procedurii miraculoase să accepte ameliorarea oricărei dureri, indiferent de intensitatea ei și indiferent dacă e de natură fizică sau sufletească.
Cuvântul "sufletească" folosit mai devreme mă duce cu gândul la a treia temă din Risipire și anume întrebarea ce semnificație îi mai rămâne cuvântului ăstuia atât de eteric și misterios, "suflet", pe măsură ce descoperirile în neurologie prezintă dovezi din ce în ce mai convingătoare că tot ce numim "suflet" este doar o înlănțuire de reacții electrice și chimice produse în creier. Pe tema asta, pare că se confruntă două abordări opuse; în formele lor extreme avem pe de o parte concepția rece, calculată, non-umanistă, ancorată exclusiv în științele exacte care pare a spune "Orice simțire e doar o iluzie, nimic mai mult decât o secreție și o serie de impulsuri care străbat mocirla sângerie care e de fapt creierul nostru", abordare numită în filosofie "fizicalism reductiv", iar la extrema opusă avem o abordare visătoare, romanțată conform căreia sursa vieții psihice se află dincolo de lumea lucrurilor palpabile, că sufletul e distinct de corp, idee ce poartă numele de "dualism". Dezbaterea între cele două concepții e reliefată foarte elocvent de explicația elaborată a doctoriței privitoare la faptul că "iubirea" se rezumă la mecanisme neurologice bazate pe dopamină, pe care Sandra o întrerupe cu întrebarea: "Și când copiii îți spun că te iubesc, tot de dopamină le zici, sau îi iei în brațe și le zici că și tu îi iubești?" Replica Sandrei pare să spună că ceea ce simțim rămâne la fel de real și de propriu nouă chiar dacă e doar o urmare a unor reacții din creier. Cu alte cuvinte, chiar dacă absolut orice trăire ar putea fi cartografiată din punct de vedere neurologic cu o precizie chirurgicală, tot ceea ce simțim ar rămâne la fel de valabil la nivelul experienței subiective. Ludwig Wittgenstein spunea în sensul ăsta: "intuim că, și dacă absolut toate întrebările posibile în știință ar primi răspuns, problemele vieții ar rămâne neatinse". O concluzie cam prea tăioasă și pripită, dar care totuși atinge acel ceva care o lasă fără replică pe doctoriță, care te face să admiți autenticitatea oricărei trăiri, să iubești, să te revolți, să te temi și să speri chiar dacă știi că, în culise, toate astea or fi doar procese neurologice, predictibile.
Risipire, în regia lui Vlad Bălan, este un spectacol cât se poate de cerebral - și la propriu și la figurat - care explorează modurile în care inovațiile în știință pun într-o lumină nouă întrebări profund umane.
[i] Given the choice between the experience of pain and nothing, I would choose pain. (The Wild Palms / Palmierii sălbatici de William Faulkner, 1939)