The Last Boxing Show - Million Dollar Baby

Million Dollar Baby nu poate fi tratat ca un film sportiv; deşi subiectul, o fată antrenată de doi old timers, anume Clint Eastwood şi Morgan Freeman, te poate duce cu gândul la un eventual Unforgiven cu box. Dar MDB este cu adevărat The Last Boxing Show (parafrazând titlul filmului lui Peter Bogdanovich) şi nicidecum un Rocky feminin sau Ali boma ye. Dincolo de bătălia mediatică Clint vs. Marty, dincolo de valurile de premii, nominalizări, încasări şi catalogarea Movie of the day / week / year, filmul este cu certitudine unul din cele mai bune realizări ale lui Eastwood ca regizor (adică exact opusul a ceea ce a făcut Scorsese în Aviator). Am numit Mystic River / Misterele fluviului un blues patriarhal industrial, între Bob Dylan, Neil Young şi Bruce Springsteen, despre modul în care America suburbană ucide sau anulează identitatea. Acum, Clint s-a întors pe vremea lui Woody Guthrie şi Robert Johnson cu un film dulce-amar, greu, care aminteşte de literatura clasică americană, Faulkner, Steinbeck, Williams si O'Neill, la paritate cu romanele ecranizate ale lui Larry Mc Murtry (The Last Picture Show, Hud, Terms of Endearment). Titlul iniţial, mult mai dur şi mai obscur, , despre urmele de frânghie ale ringului, se referă direct la traume de neşters. Rope Burns «Tough ain't enough» spune antrenorul, personajul lui Clint. Şi Eastwood regizorul o ştie prea bine. Şi face un alt film de hiper-maturitate, care depăşeşte graniţa sexelor şi dăruieşte din nou un rol minunat unei femei (lui Hillary Swank, după cel oferit lui Meryl Streep în The Bridges of Madison County).

De ce fiecare film al lui Eastwood mă îndeamnă să fac comparaţii muzicale sau literare? De ce-l văd mereu ca pe un John Huston contemporan? De la a fi un nou John Wayne până la a deveni cu adevărat White Hunter, Black Heart e o cale lungă pe care o poţi face doar repetând partitura până ce o ştii la perfecţie şi poţi cânta fără ea.

Povestirile lui FX O'Toole, a cărui faimă postumă Clint i-o asigură, sunt o filă de viaţă, nu cea de pe coperta revistelor, ci reversul visului American, despre cei care se pierd şi pierd cu totul. Asemănări totale cu portrete creionate anterior de regizor, Honkeytonk Man, chitaristul country alcoolic care nu câştigă, răpus de tuberculoză, visătorul păgubos din Bronco Billy, jazzmanul posedat de vicii şi boală din Bird. Dincolo de Oscaruri şi politizarea acestora, Clint Eastwood, o instituţie de dreapta (hollywoodiană, în comparaţie cu intelectualii newyokezi), se apropie mai tare de clasicism, decât de revizionismul de care a fost acuzat. Şi pentru că bluesul şi jazzul sunt atribute ale muzicii clasice americane, MDB e o altă improvizaţie clasică despre o felie de viaţă pe jazz şi chitară, pe ringul de box şi în sala de antrenament, în sala de spital, biserică şi într-un diner de pe marginea drumului, în middle lower class America, despre oameni mici şi speranţele lor mari, despre vise înfrânte de glumele crude şi capriciile destinului.