Lică (Alexandru Ion) este tipul lăudărosului care-și ascunde durerea amoroasă sub un torent de vorbe tăioase și înjurături. Poartă tot timpul un trening roșu viu, "de oraș", care îi indică atât clasa, cât și temperamentul. Perorează împotriva homosexualilor de pe poziția bărbatului tradițional, însă nu este homofob autentic, ci își manifestă doar frustrarea de a fi sărac și needucat. Alexandru Ion își rostește partitura cu o dezinvoltură credibilă, reușind să comunice bunătatea funciară a personajului în ciuda potopului de măscări pe care acesta le scoate neîncetat.
Confratele lui în ale taximetriei, Liviu (Rolando Matsangos), definește portretul băiatului bun să-l pui pe rană, dar care nu (mai) este în stare să provoace nici un fior erotic. Sau, atunci când suscită totuși ceva interes la sexul opus, rămâne virtuos din considerente morale. Dacă în cazul rolului lui Lică, dificultatea era să îi conferă bunătate, aici dificultatea constă în a nu știrbi respectul față personaj, în a nu-l transforma într-un prostuț dulceag. Ambii reușesc.
Între rolurile secundare, se detașează Maria Popistașu. În rolul soției (prea) inteligente a unui interlop cunoscut, aceasta amestecă savuros fraze filosofice coerente cu apostrofări neaoșe. Popistașu este întruchiparea conștiinței de clasă a "papagalilor": oferă un sistem coerent al locului fiecăruia, al modului cum funcționează capitalismul și, cel mai important, este singurul personaj care își știe locul și își chestionează minusurile în această împărțire maniheistă ("șmecher la bani, papagal în dragoste").
Nici unul dintre personaje, nici feminin, nici masculin, nu are o cale de ieșire, de evaziune. Nici măcar droguri, de cultură nu mai vorbim. Toți sunt ținuți cu gâtul pe butuc sub amenințarea verdictului. Cei care rămân în picioare nu ridică nici un premiu, ci au doar șansa să mai lupte o dată. Dar, paradoxal, tot aici avem un univers milos, pentru că ghilotina nu curmă, de fapt, vieți. Acordă șanse după șanse - e drept, din ce în ce mai amare. Clasamentele se pot reface, nimeni nu este exclus definitiv. Însă, a scăpa este imposibil din acest maniheism definitiv: șmecher sau papagal.
Bucureștiul în care se mișcă personajele este șters cu un burete întunecat, ca și cum viețile lor ar fi rupte de ceea ce se întâmplă în jur. Puține repere pot fi recunoscute, orașul apărând în general în cadre destul de strâmte.
O importantă bilă albă este calitatea coloanei sonore. Muzica rap semnată de Spike (Paul Mărăcine) conferă dinamism și ritm. Calitatea înregistrării dialogurilor este, la rândul ei, remarcabilă, acestea putând fi perfect înțelese, ceea ce reprezintă o performanță pentru un film românesc.
Taximetriști este o confesiune a generației care a apucat să trăiască primele momente ale libertății (precum personajul lui Andi Vasluianu, un ziarist de succes care a fost bătut de mineri în Piața Universității), dar care nu reușesc să depășească cadrele mentale tradiționale pentru a "savura" noile moravuri. În pofida formei exterioare de comedie, este mai degrabă o meditație asupra insuccesului amar, sentiment de care nu pot scăpa cei aflați la vârsta de mijloc. Iese, așadar o meditație dulce-amăruie despre identitatea și respectul de sine amenințate de pierderea șanselor amoroase și personale, dar fără să fie însoțite de independență financiară necesară pentru a compensa. În fond, în "taximetriști" este conținut deja cuvântul "triști".
Poate că dacă echipa filmului ar fi avut mai mult curaj să ducă până la capăt pariul pe sofisticarea publicului și ar fi exploatat mai mult potențialul artistic al condiției masculinității amenințată de condiții economice dificile și de o societate unidimensională, proiectul Taximetriști ar fi avut de câștigat.