Un film șmecher sau papagal - Taximetriști

Am luat un Uber până la cinemaul din mall, să fiu în rând cu lumea, să văd Taximetriști, filmul. Nu prea era rând, nu prea era nici lume, dar na, până la urmă era și abia trecut de prânz, duminica, ce să-i faci. Și îl văd și târziu, ăsta e adevărul, acum cu sesiunea, dar cât să fi trecut de la premiera de pe 20 ianuarie 2023? Cu două zile mai bine de o săptămână. Un span destul de mic (mă gândesc eu), conjugat cu valurile de PR cu câte două refluxuri de feed, legendele urbane născute în jurul filmului, teasingul cu replici de referință, caterinca asumată după inștagram & co. Să nu mai spun de portiera de selfie-uri, lansarea cu chef mare, băutură, mâncare, meticulozitatea de reposturi, un trailer simpatic și catchy, postările lui B.T.O. (regizorul filmului) cu "work in progress" din (cel puțin) ultimul an.

Dar toate lucrurile astea sunt de circumstanță, dacă tăiem mai adânc un pic, nu e greu de observat că geneza funcțională de concept vine pe scheletul spectacolului de teatru Taximetriști, o producție Apollo 111, din 2018 (și care încă se mai joacă, și bine-ar fi să-i tot dea publicul viață lungă), în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, pe un text scris împreună cu Adrian Nicolae. Spectacolul de teatru generează paralela de cupluri pe care o găsim și în film: Lică (Alex Ion) și Liviu (Rolando Matsangos), doi șoferi de taxi cu țeluri de cel mult Uber, alături de care stau, în ordine, o soție de mafiot care-și găsește "prostul" care să o plimbe, profitând de un conflict asupra căruia are potențiometrul (Maria Popistașu) și soția lui Liviu (Vicky Raileanu). Până aici avem o translație a nucleului și în film, ba mai mult, în plan secundar (cvasi-episodic în film, de fapt, dar o să revin la idee) avem și acolo conservarea unui concept: DJ-ul, în spectacol făcut de Alex Chindriș / Paul Nistor, în film întruchipat de Ana-Maria Guran și Carol Ionescu. După care se întâmplă variațiuni pe aceeași temă, o paletă mai largă de personaje secundare, că na, e film și miza filmului dublează miza teatrului (nu e adevărat, e o prostie, dar așa se simte din scaunul de spectator, recunosc, n-am avut popcorn).

Într-o notă mai Taxime-veselă (tobe sau nu tobe?), eu m-am dus la film ca papagalul și l-am mușcat, ești nebun? Dacă citiți primele rânduri din cronică din nou (în care pare că am dat dume peste dume, deși chiar am luat Uber, deci doar am fost sincer) o să înțelegeți de ce am fost papagal. Scriptul e de o simplitate pseudo-vulgaro-contemporană, e unu la unu cu strada, există o valoare artistică devoalată în brutalism pe care o pot aprecia, o pot înțelege și cu care pot rezona. Există pericolul elitismului, în care poți să zici că intransigența de "puli în gură" împinge totul la paroxism și devine deplasat, dar nu am simțit asta. E foarte acolo. Reiau: E foarte acolo, coaie. Ești nebun? Vă zic sincer, limbajul e calibrat, veridic, chiar ușor temperat față de un mimesis à la carte, tehnică pentru care pot să aplaud, oricâte minți elitiste aș contrazice.

În orice fel ți-ai cizela creierul, umorul grobian e un prim strat pe care îl poți accesa ca pe un ac de siguranță. Alex Ion, în rolul lui Lică, se poartă de-a puli în gură și de-a smardoială de te-ar putea durea mintea, dar adesea uiți să mai cobori din microbuzul 3 în piața mare din Botoșani (loc ales generic pentru că îl știu, dar se poate extrapola, bineînțeles). Mi s-a părut oricum că a existat un bonus al decenței acordat de actoria bună (generală) din film, motiv pentru care l-am crezut și pe Andi Vasluianu când s-a adresat cu "coaie", lucru pe care oricum îl găsesc apropiat generației mele. Iată motivul pentru care mi s-a părut entertaining și contrastul cu politețea lui Liviu (Rolando Matsangos)

Sigur, un lucru pe vreau totuși să îl punctez despre text, e faptul că simplitatea asta pseudo-vulgaro-contemporană anume vine și cu riscul de a pur și simplu bifa niște stimuli în spectatori, într-o manieră destul de fățisă, de in-your-face, pe care nu neapărat o prefer. Dacă limbajul e on point, construcția conversațiilor anticipează destul de mult și ia din farmec, unele locuri se simt ca umplând alte locuri, există o miză de crescendo pe tensiunea dinaintea reacțiilor, care face din universul Taximetriști un aperçu de dicționar de jargon / argou, pe alocuri. Da, în realitate vorbim așa, poate chiar mai rău, dar nu calculăm momente, sau cel puțin nu se simte așa dacă ne gândim să o facem. Filmul are în spate o cercetare a momentului perfect, a punch-line-ului perfect, dacă vreți, umorul e cumva studiat, sau cel puțin așa îmi dă impresia, așa cum ai face diferența între realitate și realism, sau mai bine spus, cum nu ai face. Știu că filmul / teatrul permit mult mai multe artificii decât viața reală, iar dacă un film e ce trebuie, ajung să mă uit la o bucată de viață propriu-zisă până la urmă, și să mă poarte cu ea, iar aici am simțit asta uneori, dar în rest m-am lovit așa - de tehnicalități sterile, de parcă s-a derulat în fața mea o schiță cu fast-forward. Un 80% structură avant la lettre complet.

Îmi place stilul ăsta de photo booth, pe confesiuni, sau zapping, nici nu știu cum să îi spun, în care fiecare personaj are un arc în spate, iar structural sunt fragmentate și intercalate backgrounduri, dar mi se pare un pic prea fugitiv pentru a înțelege relațiile și importanța lor. B.T.O. mai și anunță că nu va exista un sequel, dar lasă deschise toate firele narative posibile, care se înnoadă un pic în tematici, de dragul unei complexități de contrast cu simplitatea spațiului ales. Se trece cu bocancii prin niște frânturi de vieți personale lăsate neexploatate, unele plus-valoare pentru poveste, altele care nu se mulează la fel de bine pe ea. Sigur, contraargumentul ar fi reducția simplă, binomul, șmecher - papagal, din toată "fauna" de curse din capitală, care sunt oricum hodoronc-tronc și nu au cap și coadă, sunt aleatorii, cum sunt și conversațiile, cum sunt și tăcerile.

Dar nu am văzut o relație ad litteram nici măcar între Liviu și Lică. Le-am înțeles tipologiile din tipicul abisal al unui film lipsit de acțiune, dar nu s-a dezvoltat nimic să treacă de ecran, ca stare. Și încerc să îmi explic de ce, având în vedere premisele filmului Taximetriști, prin prisma spectacolului de teatru anterior și chiar și dincolo de el.

Îmi place emanciparea către zona muzicală dedicată / exclusivă. Paul Mărăcine (Spike) scoate și piesa Taximetriști, care contribuie la simetrie (iarăși mă declar fan) și e super bine și pe atmosferă. Eu ascult Spike de prin 2009 sau chiar dinainte, de la Rămânem prieteni încoace. Și când zic ascult, vreau să spun că recunosc până în ziua de azi flowul care l-a consacrat. De exemplu, piesa Tango, un melanj despre substanțe, fete și partyuri, vine cu un refren repetitiv de care nu mai poți să scapi multă vreme: Sari bă, că vine să mă ia. Vine să mă ia, sari că vine să mă ia etc.

Rețeta e pasată și aici, la 14 ani distanță de la album, noul refren e un simplu (și eficient): Te duce și te aduce, repetat. În rest, jos pălăria pe strofe, dar nu am putut să nu punctez recviemul. Funcționează. E safe. Ajunge unde e de ajuns. Așa cum face Spike cu orice refren, de fapt.

Partea și mai tare e că îl vedem pe Spike chiar de la începutul filmului (lucrător la salubritate), care ne vorbește despre nocivitatea drogurilor. Un clasic. Și mă întorc la Rămânem prieteni, la piesa Spune nu, scoasă cu Grasu XXL: "mesajul ăsta nu e pro droguri, e prost înțeles, e doar că mulți s-au săturat să afle ce-au de-ales." Iată, caterincă sau nu, rolul pseudo-educativ veridic se conservă și în scurta apariție în film (și cred că e și aproape cea mai veridică din tot filmul, cu excepția Mădălinei Stoica în rolul fetei de la dispecerat care se dă la Liviu, taximetristul molâu cu probleme în căsnicie, care-și iubește nevasta).

Că tot ziceam, Mădălina e absolut magică în rol, are un ritm extraordinar, e prezentă și vie, o ții minte nu numai din intrigă, ci din felul în care o percepe și ne-o arată. Bine, are și ceva mai mult ca apariție efectivă pe ecran, ceea ce îi dă posibilitatea să exploateze mult mai mult în relație cu Liviu.

Alex Mircioi e, pentru mine, al doilea hot take impresionant, cu atât mai mult cu cât nu are o apariție substanțială ca întindere. Din nou, plecând de la script, ceea ce reușește să anime în mine spectator e incredibil, ca ritm, ca frântură de viață efectivă, că tot ziceam de treaba asta mai sus.

Cosmin Nedelcu e, de asemenea, unul dintre clienții printre care filmul face zapping, jucând un băiat firav, anxios, îndrăgostit, revoltat timid, extraordinar de temperat (și o face foarte bine).
 
 Singurul lucru pe care îl simt așa, ca pe o nevoie mângâioasă pentru sufletul meu de împătimit al poveștilor... poate o împletire cvasi-murakamiană a firelor narative... poate o scenă colectivă... câteva trimiteri sau come-back jokes mai pregnante (cum a fost cea cu "nu poți să joci toată viața la 0-0", sau deja binecunoscuta "șmecheri sau papagali"), dar nu date în cheia asta de a testa atenția și morala, ci cumva mai subtil, mai fin. Nu trebuie să fie totul o satiră emergentă, nu trebuie să fie totul fabulă, se învață și din fapte, dar înțelegem că e mai degrabă un film al faux-faptelor, un exercițiu de narare și păreristică dus din condei mai departe. A, și de Alex Ion, alias Lică, papagalul șmecher, smardoiul fals cu catană în portbagaj, respectiv Rolando Matsangos, alias Liviu, la polul opus, familist responsabil care-și dorește o viață comodă, dar pentru asta face exact opusul unei vieți comode.

La fel, artificialitatea textuală se vede, poate chiar mai bine, în scena Monicăi Bârlădeanu, în care îl pune pe Liviu să urmărească o mașină din față pentru o sută de lei. În nici 5 minute avem adrenalină, vorba lungă sărăcia omului, moartea pasiunii cu finalul ăla absolut suprarealist pe confetti și surpriză penibilă. Am înțeles că asta s-a intenționat, dar intră în vibe-ul de cioacă de clip scurt pe youtube cu "o sută de tipuri de clienți", care nu ajută povestea, ci e mai mult așa, o floricică. Intrigile care transcend calitatea asta măsurabilă tehnic sunt lăsate aproape de izbeliște în favoarea unui catalog de situații minimaliste, dar măcar pentru câteva mai există o oarecare simetrie (chestie care, iarăși, mă cucerește, are noimă, duce și puțin în ideea de buildungs - tranziția de la primul la ultimul client și realizările lui Lică de pe parcurs).

Poate, la finalul zilei, o poveste per se ar ajuta "povestea" din Taximetriști, un film la care m-am și distrat, la care am mai și râs, pe care l-aș revedea cu siguranță, dar poate cu o lentilă de studiu tehnic de formă în față. E minunat faptul că nu am mai întâlnit de foarte mult timp un film de structură pură cu schelet comic, un film care-mi rămâne întipărit mai mult ca teoretizare a imaginii, un pachet gândit să fie comercial (poate bine, poate nu), o rețetă. Mi se pare unic pe considerentul ăsta, al formei. Cred că e o diferență după cum faci un film / discuți despre a face un film. Filmul ăsta nu mi se pare făcut, mi se pare studiat, filmului ăstuia nu i s-a dat șansa să fie prost, nu putea să fie altcumva decât mai bun, fiindcă avea un precursor privit zeflemitor - Teambuilding - al cărui uriaș succes îl explică (poate nu chiar atât de multe, dar) în mod clar detașarea.

Și mai cred că e important pentru cine faci filmul. Din punctul ăsta de vedere, e ca un self-tape de mușchi regizorali și tehnică, întrebarea pe care nu și-a pus-o nimeni cu adevărat e "Ce ajunge la public?" Iar dacă răspunsul dat a fost cumva "alternativa bună (în același timeline) la Teambuilding", ceva s-a pierdut din start. Nu îmi dau seama exact ce e "crispat" în filmul Taximetriști, dar așa îl percep, de parcă există o miză să iasă cumva, și nu doar cumva, ci cumva mai bun decât... Spectacolul Taximetriști, pe de altă parte, nu concura cu nimeni și nimic. Și asta îl face și acum extraordinar.

Poate că spun asta pentru că am sentimentul că s-au grăbit artificial lucrurile. Filmat în taxi, dar de multe ori parcă și scris în taxi, poate că niște naftalină în plus ar fi adus și un arc mai complex printre relații. E totul mult prea rapid pentru mine să mă prind, dar poate-s doar eu. Oricum, chapeau întregii echipe pentru Taximetriști, un film paradoxal static și în continuă mișcare.