Puţin important dacă Radu Afrim a urmărit ca, prin palierele polifonice ale acţiunii scenice, să străbată firul roşu al unităţii semantice. Aş crede, mai degrabă, că nu e adeptul unor asemenea forme statice; nici vreun cuvios slujitor al sensului. Şi, cu toate acestea, prin demonstraţia de fineţe, prin proximitatea dintre tipul de scriitură şi "chichiţa" regizorală, spectacolul are o extraordinară coerenţă, o extraordinară unitate de viziune şi o inconfundabilă atmosferă.
Aş porni demonstraţia de la două extrase. Primul: "Vreau preludiu / Nu doar sex brutal / Eşti tu oare / Un bărbat sentimental? / Tu, Carola, divorţezi săptămânal / Ce-ţi lipseşte? / Un masaj pur senzual. / Mâncare, scutece, bordel, haleală / Decât sub el / Mai bine sub tren" - atestă "tradiţia Afrim" (textul, cântat de o tânără de 30 de ani, îi aparţine, cum lesne se poate imagina, regizorului). Nu peste mult timp, publicul aude replica, de data aceasta, făcând parte chiar din piesă: "Mă linişteşte gândul că pe măsură ce omul îmbătrâneşte devine tot mai tâmpit... vede lumea printr-o crăpătură tot mai îngustă... numa' aşa poate fi suportată viaţa..." (spusă de cea mai energică dintre toate apariţiile de pe scenă, cea care găteşte o masă bună, joia, astfel ca toţi prietenii săi septuagenari şi octogenari să mănânce cumsecade măcar o dată pe săptămână). Stupoare! Nici unul dintre cele două registre opuse ale discursului regizoral, pentru care replicile citate sunt emblematice, nu face notă discordantă.
O dată pe săptămână, joia, se adună o suită de babete şi moşneguţi, fiecare păstrându-şi metehnele, apucăturile şi modul de a judeca din tinereţe. Aceasta este "crăpătura tot mai îngustă", prin care gândirea lor neunsă, înţepenită în ticuri (personajul lui Constantin Cojocaru e suculent tocmai pentru că pleacă de la asemenea date) încearcă să capteze viaţa, după ce au eradicat, pur şi simplu, comunismul, din amintire. Lucruri noi nu prea se mai întâmplă în viaţa septuagenarilor şi octogenarilor de pe scenă, faţă de care publicul stă la nici un metru. În consecinţă, textul are adesea alura unei intersectări de replici independente, decupate aproape, la voia hazardului, din monologul interior al personajelor, un remember neîntrerupt, din care ies la suprafaţă vechi deprinderi şi modele atitudinale. La femei, acestea privesc relaţiile cu bărbaţii/soţul adulterin; la bărbaţi, vânătoarea graţiilor feminine, Cazinoul, filmele cu vampe. Textura regizorală se construieşte, paralel, dintr-o suită de monoloage gestuale neîntrerupte, bine individualizate. Fiecare personaj e semi-izolat, adâncit în lumea lui, printr-un continuum de acţiuni mici, bine tipizate. În fond, de stereotipii. Oricare dintre bătrânelele şi bătrâneii decrepiţi intră în relaţie cu ceilalţi doar în măsura în care îi întâlneşte în depozitul de amintiri comune (examenul de bacalaureat de acum 40 de ani, de exemplu), într-un timp împins de autoare cât mai departe, în hăţişurile memoriei. Căci, aşa cum am arătat, noutăţi nu li se prea mai întâmplă, iar crăpătura vieţii e "din ce în ce mai îngustă".
Decurge astfel, din constructul lui Afrim, concertat cu impresionantele performanţe actoriceşti, o galerie de tipuri ale senectuţii de neînchipuită savoare. Indiscutabil, laurii îi revin Rodicăi Mandache, într-o octogenară cu temperament puternic şi imposibil. Senilă, dictatorială, delicioasă în hachiţele ei. Prestaţia sa extraordinară ar merita reţinută de istoria teatrului românesc. Fie că se cufundă atent în mâncatul lămâii, fie că se preocupă exclusiv de paharul cu vin, fie că se refugiază voit în deprinderi de copil, fie că se plimbă îmbufnată dintr-o parte în alta a scenei, actriţa este adorabilă. Balansul său între decrepitudinea amuzantă şi cutremurătoarea tragedie a singurătăţii bătrânilor - pe care Afrim, în permanentă răfuială cu fluidele emoţionale, o voalează -, are fineţe de maestru. Momentul în care izolată, în fundul scenei, băbuţa care s-a dovedit cea mai inteligentă şi cea mai tenace, recunoaşte că nu vrea să plece acasă unde, pesemne de zeci de ani, n-o aşteaptă decât câinele Fifi, e, pur şi simplu, copleşitor. De dincolo de deriziunea comică, Afrim aruncă astfel, din când în când, o lumină slabă asupra nevoii feroce de a fi alături de ceilalţi, de a consuma şi rumega, împreună, rudimentele de viaţă rămasă. Căci personajul ludic-senil al Rodicăi Mandache, cu un preaplin de răsfăţ în total dezacord cu vârsta, are o stupefiantă revărsare de umanism când îşi oferă proteza cu împrumut: să mănânce şi cel ce şi-a uitat-o acasă.
Stâlpul stabilităţii, personajul care are grijă de toţi, e interpretat matern de Dorina Lazăr, cu o extremă fineţe a detaliilor şi a tonului just şi cu binecunoscuta sa naturaleţe. În panoplia de căi pe care le îmbracă senilitatea, un alt exemplu e personajul suculent interpretat de Constantin Cojocaru. Stăpânindu-şi perfect corpul expresiv, cu un joc foarte colorat, actorul etalează un bătrân plin de idei fixe, de ticuri şi tabieturi, de enigme comportamentale dezlegate la finalul fiecărei acţiuni scenice. Dar senilitatea şi regresiunea spre infantil sunt reprezentate excelent de fiecare dintre personaje. Virginia Rogin construieşte o bătrână şocant delicioasă, păpuşă cu un strop de afectare şi unul de alint, domnişorică de dinainte de a deveni femeie. Liana Mărgineanu e adolescenta târzie, însetată să pozeze în vampă, pe când personajul Irinei Mazanitis rămâne singurul care nu neagă feminitatea fostei femei frumoase. O figură aparte face mama complet ramolită, interpretată de Tatiana Iekel cu farmecul aristocrat al lumii în care politeţea, eleganţa, blândeţea, bunăcuviinţă şi stilul ţineau de o regulă cu mult mai puternică decât amnezia.
Fiecare dintre partituri concură, astfel, la un spectacol de stare, cu imagini memorabile. Din nou, în lumea şi atmosfera atât de personale ale lui Radu Afrim, joaca pare cel mai important câştig al umanităţii. Exact ca şi pentru bătrâneii din piesă. Registrul său e fermecător, baroc, plin de efecte savuroase. Un asemenea spectacol merită cu prisosinţă văzut.