Cum nu vă place - Abuzarea publicului

La prima vedere (pentru unii, poate că și la a doua, a treia...), acest spectacol, Abuzarea publicului, este cu totul neobișnuit. Mai mult: nu ar fi nici măcar TEATRU. Dar atunci, ce anume? Este greu - dacă nu chiar imposibil - să definești o in / non-existență care se legitimează ca atare. Căci asta se întâmplă, în fond, pe scenă, în cele vreo 70 de minute cât durează această tărășenie dătătoare de legitime perplexități. Non Teatru? Anti Teatru?...

Peter Handke este un scriitor austriac, laureat în 2019 al Premiului Nobel. Cum s-ar zice, om serios, ce naiba?! Și totuși, în tinerețe, pe când avea doar 24 ani, în 1966, el a scris acest eseu destul de asortat, pe undeva, cu teribil(ist)ul NU ionescian, sau cu agitația tinerilor furioși englezi: o șarjă "la baionetă" împotriva a ceea ce se numeau, pe atunci "limitări intelectuale, creații artificiale, cultură anchilozată, osificată, perimată"; sau "forme desuete, conservatoare, generând și încurajând confortul, ba chiar lenea spiritului". Să nu uităm că, la puțin timp, Occidentul declarat decadent (dinspre Moscova și Beijing, dar și din destule amfiteatre de pe la Harvard, Sorbona, Heidelberg ori Cambridge) avea să suporte teribila zguduitură a tulburărilor din Mai-ul '68 Franța, dar și asaltul mișcărilor de tip Flower Power dintr-o Americă pe care oroarea împotriva războiului din Vietnam o conducea direct înspre brațele primitoare ale lui Mao.

Ei bine... acest eseu despre ne-rostul teatrului, gândit inițial ca o conferință de factură contestatară, rebelă, evoluează (sau sfârșește?) prin a fi turnată într-o formă teatrală, sub titlul declarat Publikumbeschimpfung. Mai pe românește spus, Insultarea publicului. Scopul demersului, la vremea respectivă, era să mai toarne puțin gaz peste focul revoluționar al celor care se plictisiseră cu binele, și roiau, cu tot dinadinsul să schimbe, oricum, orice se dovedea ordonat, coerent, judicios, servind detestabila stabilitate. Vi se pare, cumva cunoscut fenomenul?...

Totuși, cariera scenică a ciudățeniei zis dramatice nu a fost chiar strălucitoare. Ce e val... Ca și în cazul lui Eugen Ionescu, însă, a atras atenția asupra scriitorului care, ce-i drept, nu a stat degeaba, în așteptarea Nobelului jinduit (boală veche printre scriitori)... Depășind (sau măcar punându-și sub un oarecare control) starea de inflamare distructivă, acesta avea să evolueze, pas cu pas, piesă după piesă și carte după carte. Totuși, ca orice copil voit teribil, el a continuat să calce prin străchinile uzanțelor: cuvântarea sa avântată și, firește, controversată la înmormântarea lui Slobodan Miloșevici, urmată de scoaterea din repertoriul Comediei Franceze a piesei sale Voyage au pays sonore ou L'art de la question avea să-l păstreze sub un spot de lumină incert. Bâlci, tămbălău, zaveră. "Scandalul vinde ziarul", cum zicea Eugen Barbu, scandalagiu de soi și literat poate la fel de controversat precum colegul Handke. Ăsta e omul, îl iei (sau nu) cum e...

TNB - fostul Teatrul Național Ion Luca Caragiale - l-a montat în secțiunea experimentală 9G (adică Noua Generație), în regia curajos asumată de tânăra Edda Coza. Surprinzător, poate, dar abia în contextul tumultuos și violent destructivist actual - demersul acesta suit pe scenă dobândește o anume legitimitate și ceva rezonanță. Pentru că negaționismul față de teatru ca formulă de comunicare culturală este nu ciudat, ci perfid și contondent. Nici n-ar fi fost nevoie de apucăturile postmodernismului, înfrățit cu faimoasa corectitudine politică, ca să faci praf această artă. Grila prin care cred eu că trebuie citită toată tărășenia provine direct de la Shakespeare, Cum vă place (doar că... răsucită abil, până la distorsionare): "Lumea-ntreagă e o scenă, și toți oamenii, actori". Deși textul lui Handke afirmă contrariul (ba mai și insistă, repetând asta), trebuie să înțelegem că, prin des-ființarea artei, oamenii ăștia - foști actori, cum ar veni - rămân un fel de adunătură... grupuri, gloată, cohorte, electorat, tele-spectatori. Ceva numai bun de manipulat, cu minimum de abilitate și maximum de tupeu din partea celor care-i iau fața, în incită, îl provoacă. Căci ăsta este, în viziunea textului, rostul lor: să stea, să asculte (nu să priceapă, căci n-ar mai fi nimic de priceput!), să se supună oricărui abuz - comunicațional, dar nu numai. Năucit de avalanșa de negații, contradicții și nonsensuri, publicul acesta este adus într-o perfectă stare de dependență pasivă față de mesajele cu care a fost împănat / intoxicat. Dacă scena nu-i mai oferă nimic de admirat (nici măcar de priceput), rostul ce i-a mai rămas este acela de țintă. Aici, cred că piesa (?) lui Handke se asociază cu faimosul experiment al Marinei Abramović (Ura de după taste și experimentul Marinei Abramović, femeia care s-a transformat de bunăvoie într-un obiect). Dar, și acesta, tot întors pe dos, căci ploaia de insulte cu care este împroșcat de către "emițătorii" de pe scenă începe prin a-l amuza. După care urmează (eventual) intrigarea, iritarea, supărarea. Totuși, n-am văzut pe nimeni luând atitudine, refuzând bălăcăreala - la început ușoară, pentru a escalada, devenind devastatoare. Lipsește cu desăvârșire reacția: protestul, refuzul, fluieratul, sculatul în picioare și părăsirea sălii. Chiar fără plăcere, spectatorii experimentali se supun agresiunii evidente. Civilizație? Până la un punct. Conformism, inerție... spirit de turmă? De la acel punct încolo.

Ce vrea să spună acest experiment? Nu mare lucru. Doar că trăim într-o lume smintită, deraiată de la vechile norme de civilizație, în care cei care dețin puterea (comunicațională, dar nu numai) pot emite orice fel de mesaje, aruncate în capul celor care îi ascultă, îi acceptă și - până la urmă - îi susțin fără să crâcnească. Insultat, mințit, (pri)gonit, publicul acesta devenit massă și-a pierdut și demnitatea, și curajul propriilor opinii (eventual, în răspăr cu ale celor care îl bălăcăresc), și obișnuința de a zice nu. Este ceea ce ni se întâmplă, tot mai frecvent, mai contondent și mai evident, în spațiul public, controlat de rinoceri ionescieni și varani trumpiți. Televiziuni, mitinguri, marșuri, rețele sociale - toate nu fac decât să abuzeze, să-și insulte cu osârdie, dispreț și cruzime privitorii-cei-ascultători. Din ce în ce mai letargici, mai tăbăciți, mai înfricoșați sau lași, incapabili să se opună sau, măcar, să se sustragă fenomenului. Un public (generic vorbind, la nivelul...) tot mai inert, mai conformist sau resemnat, vrăjit sau scârbit... adică și mai bun de abuzat.

Aceasta este lentila (neplăcută, desigur) prin care consider că trebuie perceput spectacolul Eddei Coza de la 9G. Performanța echipei de realizatori este aceea de a-i fi conferit fluiditate și un oarecare umor, în pofida lungimilor și a repetițiilor ce dau senzația numită "a bate apa-n piuă". Este un text mono-ideatic, asemeni majorității pieselor ionesciene. Și, parcă... la fel de valabil, azi.