Drept la replică - Abuzarea publicului

Când ți-ai făcut un obicei din a merge la teatru, când simți că fiecare spectacol te îmbogățește interior și te provoacă să-ți pui noi întrebări despre tine, începi să capeți curajul unui explorator și să te încumeți, de pildă, să cumperi bilet la un spectacol intitulat Abuzarea publicului, bilet în rândul întâi... ceea ce e deja o nebunie sau un semn că simțul de autoconservare te-a părăsit cu totul. Simțeam firește că o să văd teatru experimental și știu că de obicei aceste produse culturale sfârșesc prin a fi un dezastru, dar tot teatrul m-a învățat să cred în miracole și revelații, cine știe ce artificiu regizoral va face totul comestibil și iconoclast, în același timp. O asemenea reușită e lucru rar și voiam să cred, într-un puseu de optimism, că dacă va să se întâmple, trebuie să fiu în sală.

Înainte de începerea spectacolului, oamenii erau destul de agitați, mai ales colegii mei de suferință de pe rândul întâi. Nu știam cât de intruziv poate deveni jocul actorilor și toți ne temeam că de data asta, ca niciodată, o să fim scoși la lecție, printr-o cinică răsturnare de situație. Actorii au pășit pe scenă cu un pretins aer degajat, salutându-ne în mod repetat, provocându-ne să le răspundem. Asta a fost simplu, un gest de curtoazie obișnuit, am răspuns, unii dintre noi cu aceeași degajare simulată și chiar cu un ton ușor răstit, ca pentru a include în subtextul unui salut banal un avertisment: Păstrați distanța!

Actorii au început o tiradă obositoare, delirant de repetitivă, despre cum ceea ce vom vedea nu este teatru, cum ei nu găsesc plăcere în joc, nu mai vor să interpreteze destine sau să sugereze o realitate artificială, cum vor să desființeze barierele convenționale dintre public și scenă, cum demolează al patrulea perete și cum, pentru prima oară, timpul piesei e același cu timpul publicului, timpul străzii, timpul pe care îl poți verifica uitându-te la ceas... și acest timp pe care îl glorificau sus și tare ca fiind în sfârșit comun se scurgea atât de lent de data asta.

Replicile păreau coerente, propozițiile se succedau rapid, într-un simulacru de discurs anti-sistem, dar după cinci minute, au început să apară scurtcircuitele. Anumite cuvinte-cheie și sintagme se repetau obsesiv, într-un vertij snob: Sunteți obiecte, nu subiecte! sau Noi nu jucăm astăzi! (lipsea doar să mai bată din picior pentru a accentua acest refuz teribilist).

La un moment dat, unul dintre actori explica emfatic faptul că pe scenă se pun niște semne pentru a marca locurile unde trebuie pusă recuzita. A ridicat un astfel de semn (o bucățică de scoci colorat) și i-a întins-o fetei din stânga mea, spunându-i condescendent că are acum o amintire frumoasă de la acest spectacol. Fata a chicotit din complezență și a acceptat acest... cadou grecesc. Fata din dreapta mea s-a simțit lezată și a spus în joacă, într-un exercițiu de cochetărie: Vreau și eu o amintire. Actorul a improvizat și i-a dat o așchie de pe jos, fata a luat-o satisfăcută. Ce rost are un asemenea dialog gratuit, fără miză, inițiat doar pentru a contrabalansa raporturile de forță dintre actor și public? E un gest postmodern ipocrit să-ți deconstruiești mediul pentru a-ți umili publicul, folosind ca instrument de tortură tocmai respectul inhibator pe care oamenii îl manifestă față de tine în virtutea autorității tale de a fi pe scenă. Toată puterea lor de acum stătea așadar în forța teatrului clasic de a mișca oamenii și de a-i face să privească acest loc ca pe un spațiu sacru, forța care acum îi legitima în demersul lor distructiv. Dacă vrei însă haos și mișcare browniană, fă același lucru cu un public până în 14 ani, compus din copii și adolescenți, public necontaminat de convențiile teatrului, necizelat încă, netrecut prin ceea ce tu consideri abatorul paralizant al culturii. Cu ei nu mai ai nicio putere, nu cunosc codul conform căruia tu, cel de pe scenă, ești timp de câteva ore un mic Dumnezeu, atunci lupta e egală și îți poți exersa abuzul în voie, folosindu-ți toată virtuozitatea pentru a distruge mituri. Șansele de reușită sunt minime... în câteva minute vor începe să mănânce și să mestece gumă, o să-ți ceară să faci un selfie cu ei, te vor întreba dacă ai prieten / prietenă, se vor urca pe scenă fără acordul tău pentru un scurt dans viral, poate chiar vor răspunde la fel de pestriț listei de invective din final (un pomelnic de injurii recitat la microfon de actori împotriva publicului) și atunci poți spune la finalul zilei că ai pornit o revoluție în teatru. Are însă vreo miză acest experiment în afara orgoliului de a fi altfel cu orice preț, chiar când acest preț constă în disprețuirea propriului public? Pentru că cine seamănă vânt culege furtună, orgoliul nu a întârziat să apară și din partea publicului, câțiva oameni din sală cerând acordul de a urca și ei pe scenă. Au fost invitați să facă acest lucru, dar totul s-a rezumat la un simplu exercițiu fizic, nu s-a produs o comunicare reală sau un moment de improvizație, care să-l transforme pe spectator în co-autor sau care să servească altor fantezii fistichii despre ce înseamnă noua cultură participativă. S-au făcut doar pe alocuri câteva exerciții de narcisism.

Unul dintre actori a explicat la final că să te ridici în picioare la finalul unui spectacol, indiferent de calitatea lui, a devenit un act golit de sens pentru că nu mai e o confirmare valorică, ci doar un gest politicos, o inerție lașă. Eu mă fac vinovată de o astfel de curtoazie pentru că teatrul mi-a alinat dureri, m-a sedus, m-a făcut să mă reconectez cu emoțiile mele, mi-a adus uneori lacrimi în ochi și m-a determinat să cred că mai există frumusețe în lume și de aceea, chiar și când spectacolul e un eșec, eu mă ridic pentru că oamenii din fața mea au făcut efortul să-mi spună o poveste. În orice caz, când tot experimentul acesta s-a sfârșit, publicul, cu câteva mici excepții, s-a ridicat și a aplaudat, iar actorii au rămas pe scenă, primind cu bucurie această confirmare, răsturnând sensul a tot ce au susținut mai devreme. Protestul însemna poate să refuze aplauzele și să iasă din scenă reci la asemenea validări sau cel puțin, să solicite ca nimeni să nu se ridice de data aceasta.

După tot acest supliciu intelectualizat, fiecare om din sală a primit câte o floare și când am plecat spre casă, am văzut două doamne înțepate, vizibil deranjate de ce tocmai au trăit, răzând complice, cu un ușor rictus și abandonând florile într-un tufiș. Acesta e rezultatul protestului teatral, un public deziluzionat, abrutizat, căruia i s-a mai adăugat o armură, pe lângă aceea deja instalată din cauza unei existențe cotidiene agresive. Am luat în urma lor florile și odată ajunsă acasă, le-am pus în vază, alături de floarea pe care am primit-o și eu, la rândul meu. De ce să sacrificăm totul - poezia, frumusețea, florile, speranța - de dragul de a fi cool și vocali? Poate că uneori avem nevoie de puțină umilință și modestie pentru a deveni mai buni, de un spațiu în care să intrăm cu discreție, fără să ținem neapărat să strigăm sus și tare: EU!

Actorii nu sunt desigur principalii responsabili de toată tevatura aceasta, ei interpretează un text (scris de Peter Handke în 1966), au făcut repetiții și joacă, deși o neagă aparent, un rol, un rol masochist de bravi demolatori ai teatrului, care nu știu dacă le aduce neapărat vreun avantaj într-o lume din ce în ce mai cenușie, care își pierde oricum reflexul de a merge la teatru. Este atracția bolnăvicioasă de a epata și de a șoca, de a distruge ceea ce iubim și m-a întristat să văd că Teatrul Național a inclus în repertoriu textul unui dramaturg atât de orbit de cuvântul Nu!

Nu obișnuiesc să scriu sau să vorbesc prea mult despre spectacolele care nu îmi plac, le las să treacă pe lângă mine și să fac în schimb loc pentru spectacolele bune, care mă mișcă și mă scot din prejudecățile și fricile mele cu blândețe (iar această blândețe poate să fie și atunci când spectacolul îți dă o palmă peste față, spunându-ți un adevăr crunt despre tine și despre ceilalți, cum mi-a spus sâmbătă Platonov-ul de la Bulandra, diferența fiind însă că Platonov mi-a spus o poveste, mi-a arătat și binele din el, mi-a arătat și rănile lui, contradicțiile și blocajele, și-a scos sufletul din piept și l-a pus pe scenă ca să mă avertizeze să nu mi-l schimonosesc și eu pe al meu). E periculos să distrugem insulele de frumusețe pe care le mai avem în lumea aceasta și fără să privesc înapoi cu mânie, nu vă recomand să mergeți la acest spectacol dacă vreți să vă încăpățânați să credeți în continuare în teatru, nu e hate și nu sunt troll, să spunem doar că, fiind o parte a acestui public... abuzat, am cerut un drept la replică. Nu este obișnuitul text laudativ al unui spectator fericit, dar... bănuiesc că ăsta era și mesajul piesei, să învățăm să spunem Nu.

Una peste alta, Abuzarea publicului a fost o experiență foarte inconfortabilă, dar care mi-a dat de gândit. Mergeți însă la Platonov, o să vă dea lumea peste cap, în cel mai bun mod cu putință!