Pre-și-con-text
Am primit cu deosebită bucurie, teamă și surprindere invitația lui Răzvan Penescu de a scrie pe marginea unui subiect atât de aproape de mine încât, în ultima săptămână, am ajuns să-mi încarc laptopul și mintea cu tirade în care mă regăsesc din ce în ce mai puțin. Mai mult împinsă de presiunea publicării decât de convingerea că voi reuși să-i găsesc acestei provocări o finalitate mulțumitoare, mă avânt din nou în exercițiul dificil de a povesti cum mi-a fost spectacolul Abuzarea publicului.
Îmi vine greu, fiindcă n-am primit întrebări ajutătoare sau variante de răspuns și mă feresc obsesiv de platitudini, resentimente, reiterări și divagații. Pentru a nu refuza totuși o astfel de șansă rară (poate chiar singulară), mă agăț de speranța că cititorii acestor rânduri vor fi curioși să descopere culisele intime și vulnerabile ale unui spectacol pe care l-au văzut sau la care vor vrea să meargă cu proxima ocazie.
Așadar, textul de față nu este o filă din caietul de regie, o autocritică sau, cu atât mai puțin, un drept la replică. Atunci ce este? Este, la fel ca spectacolul în cauză, un puseu de sinceritate, o declarație de dragoste, un elogiu fără pretenții închinat teatrului, publicului și artiștilor care caută adevărul într-o mare de minciuni.
Iar adevărul este că iubim teatrul pentru că ne aduce împreună, ne învață să trăim în prezent, ne purifică mintea și sufletul, ne ajută să înțelegem mai bine lumea în care trăim, dar mai mult decât orice, ne apropie de noi înșine. Și cu toate astea, teatrul ca oază de miracole e atât de puțin iubit, văzut și înțeles de toți, indiferent de care parte a rampei ne situăm.
Unicul motiv care mă determină să-mi fac vocea auzită este credința că teatrul nostru are, mai mult ca niciodată, aceleași nevoi ca ale unui copil. Necondiționat, teatrul nostru are nevoie să-i oferim grijă, iubire, respect și siguranță. Doar așa o să înceapă să se dezvolte armonios, iar noi ne vom bucura de el cu adevărat.
Teatrul nu e arena fricilor, frustrărilor și urii noastre
Am încetat să cred în teatru mai devreme decât mă așteptam. Am încetat să cred în teatru în preajma debutului. Am încetat să mai cred în teatru când s-a preschimbat, pe nesimțite, dintr-un loc de joacă într-un loc toxic, complet nefrecventabil. Teatrul a murit pentru mine când și-a pierdut candoarea, când presiunile, tensiunile și lipsa de încredere în mine și în ceilalți au înghițit toată creativitatea, au îngropat bunul simț și au întrerupt orice cale de comunicare. Pasiunea pentru teatru a fost înlocuită cu frica de eșec. N-a mai existat voință. Era doar frustrarea că nu știu, nu pot, nu înțeleg, nu mai vreau, urăsc să fac teatru. Iar ura e o bombă atomică. Distruge tot, deodată. Ura față de celălalt ascunde mereu o ură față de sine. Și cum să nu vrei să fugi de ea, să fugi mâncând pământul?
La sfârșitul lui 2019 aveam un chip la fel de diform ca-n Strigătul lui Munch. Bine, poate nu la fel de expresiv. Mi-a luat vreo trei ani să-mi revin pe bune. Și vindecarea a venit tot prin teatru. Prin Abuzarea publicului. Totuși, drumul până la spectacol n-a fost o autostradă nemțească. A fost cel mai dur și mai epuizant exercițiu de autocunoaștere pe care l-am parcurs vreodată și care nu s-ar fi sfârșit fericit dacă Dan, Irina, Carol și Vlad nu ar fi fost lângă mine clipă de clipă, dacă nu mi-ar fi oferit toată încrederea, generozitatea și răbdarea lor.
Pe lângă ei, mulți prieteni din breaslă, mulți oameni minunați mi-au fost alături, m-au asigurat că nu sunt nici singură, nici singura, că toți trecem prin aceeași autoflagelare ca artiști. Asta m-a liniștit și m-a tulburat în același timp. Pe de o parte, înțeleg că e perfect normal ca lucrul la un spectacol să fie un travaliu, fiindcă, la finalul procesului, ceva prinde viață. Și se știe că nimic pe lumea asta nu se naște fără suferință. Pe de altă parte, nu înțeleg de ce ne chinuim reciproc și, de foarte multe ori, cu o perversitate pornografică, de parcă doar a ne face rău unii altora ne ajută să avem orgasm artistic.
Eu am simțit dintotdeauna că nu pot ține biciul de regizor în mână fără să mă întreb: Și acum ce fac cu el? Bat actorii? Bat directorii? Dă, mamă, cu biciu-n mine? Eu cred că aura asta de dictator pe care se presupune că un regizor trebuie s-o aibă pentru a fi luat în serios și a fi numit Artist, pe lângă a fi masca unei false autorități ce acoperă toate spaimele din lume cu un comportament meschin, este o atitudine cât se poate de datată. Singura explicație pe care o găsesc în glorificarea acestui mit aberant, Mitul regizorului dictator, e că "secolul de aur al regiei" a coincis, din nefericire, cu cel al regimurilor totalitare. Ei bine, eu nu mă regăsesc în dictatură pentru că n-am trăit în ea. Eu cred în teatru pentru tot ce are el mai democratic. Teatrul nu e arena fricilor, frustrărilor și urii noastre. Asta ar trebui inscripționat la intrarea în orice teatru de stat ori privat.
Abuzarea publicului m-a ajutat să descopăr că teatrul se poate face nu doar din iubire, ci cu iubire. Ani buni m-am luptat cu felul meu de a fi, crezând că e defect, crezând că mă împiedică să ajung regizoare. Dar ce ușurare să accepți că se poate face teatru și altfel! Ce ușurare că nu trebuie să țipi la un actor ca să țipe el în scenă! Ce ușurare e să fim oameni!
A învăța, a reînvăța să iubești teatrul
Publikumsbeschimpfung, adică piesa cu titlu imposibil a lui Handke, a fost textul ideal de montat în perioada mea de reinventare pe toate planurile. Doar o piesă care interoghează natura și esența teatrului mă putea ajuta să mă (re)apropii de el și cred că am găsit-o pe una dintre cele mai inteligent scrise.
Dar nu e totul despre mine. Fug de cultul personalității. Cred cu tărie acum, la 27 de ani, că nevoia unui regizor de a monta un spectacol trebuie să pornească dintr-o condiție dublă. Într-adevăr, primordială este căutarea autentică din acel moment specific al devenirii sale artistice, care-i animă curiozitatea de a-și chestiona universul intim. Însă pandantul chestionării este ancorarea într-o situație sau problemă reală și urgentă a societății căreia îi aparține.
Cred că orice creație trebuie să aibă în centrul său ambivalența eu-lume, căreia nimeni nu i se poate sustrage câtă vreme trăiește într-o comunitate. Caut atât ce mă arde pe mine, cât și ce simt că arde lumea. Caut ce vreau să spun și despre ce cred că e nevoie să se vorbească. Și caut cu maximă sinceritate să le deslușesc pe ambele și să le topesc într-un singur gând. Iar gândul călăuzitor din Abuzarea publicului a fost: Iubim publicul, iubim fiecare spectator în parte și vrem să știe că, în lipsa lui, teatrul este golit de sens. De ce cred că are nevoie publicul să audă asta în 2023? Nici n-aș ști de unde să încep...
Punct și de la capăt
Ca titlul unui celebru volum de teatru, așa a fost procesul de lucru la Abuzarea publicului pentru noi cinci, eu și actorii, nimeni în plus sau în minus. Pe lângă decodificarea cuvânt cu cuvânt a traducerii în românește, realizată de Victor Scoradeț, asupra căreia am intervenit responsabil cu actualizări, prin lecturi și dezbateri care au durat mai bine de o lună, am experimentat tot ce era teatral posibil, epuizând metode, tehnici, stiluri, genuri. N-am avut o unică perioadă de repetiții. Am avut, în schimb, un traseu sincopat, întins și extins din aprilie până prin octombrie 2022, iar timpul în care nu ne-am întâlnit a lucrat în favoarea noastră, a decantat impuritățile moștenite din locuri comune.
Îndepărtând balastul, simplitatea și-a făcut loc printre noi, a umplut cu sens spațiul gol. Nu mai era nevoie de nimic în afară de gând, prezență, chip, corp. Fără costume, fără decor, fără brizbrizuri. Simplu, dar nu simplist. Ei patru și textul, în așteptarea publicului. Doar monologul lor interior ar putea esențializa tot ce credem noi despre necesitatea și actualitatea acestei montări. Iar monologul interior al spectacolului nostru sună cam așa:
Lungă scrisoare pentru o scurtă apropiere
Ne vezi? Ne auzi? Suntem aici. Ne-a luat mult să ajungem la tine, să avem curajul de a te privi în ochi și de a-ți vorbi sincer pentru prima dată. Nici nu-ți închipui cât ne vine de greu, deși încercăm să facem ca totul să pară ușor. Asta e singura aparență de care ne agățăm. În rest, totul e real, totul e adevărat. Nu te mințim, nu te înșelăm. Noi, tu, noi, întâlnirea, clipa, prezentul, aici și acum.
Azi nu-ți vom spune o poveste ca la teatru, ci povestea teatrului însuși. Povestea teatrului se rezumă doar la mine și la tine, la fluxul de energie care aleargă continuu pe distanța acestei întâlniri irepetabile și inefabile. De ce am ales să facem asta acum? Pentru că vrem să știi cât de mult contezi, de fapt. Tu, spectatorule, ești totul pentru noi, făcătorii de teatru. Și nu știm cum să-ți mai mulțumim că ești aici și nu altundeva.
Cum de mai vii să ne vezi? Ce te-a făcut să te întorci aici după o pandemie, pe timp de război, când în lume se întâmplă atâtea și atâtea atrocități? Cum de mai crezi în iluziile stângace pe care ți le vindem? Cum de nu ești într-un restaurant, la mall, pe TikTok sau în fața televizorului? E o minune că încă mai exiști și nu vrem să te pierdem, așa cum i-am pierdut pe mulți alții înaintea ta.
Ne doare atât de tare că teatrul a devenit o nișă extravagantă, că și-a diluat relevanța, că se crede suficient. Ne doare că timpul tău e batjocorit din cauza superficialității noastre. Te-am insultat și te-am abuzat atât de mult încât e ireal că încă ești aici și ne acorzi atenție. Dar chiar și acum, ești liber să pleci, ești liber să decizi pentru tine dacă nu-ți place ce auzi și ce vezi. Fii liber, rămâi liber, nu-ți pierde libertatea, nu-ți pierde timpul. Timpul e tot ce ai, e tot ce avem, e limitat, ireversibil.
Ne bucurăm de prezența ta ca de cel mai mare miracol, fiindcă e singurul motiv pentru care continuăm să mai credem în teatru. De acum, îți promitem că ne vom gândi mai mult la tine decât la noi, la orgoliile și micimea sufletului nostru. Ne-am săturat de noi înșine. Ne-am săturat să n-ai loc de noi și de părerile noastre prin festivaluri și peste tot pe unde ne întâlnim doar între noi ca să ne lăudăm și să ne bârfim, să ne dăm premii și să ne acoperim unii pe alții pentru tot felul de mizerii.
Ne-am săturat să hrănim zilnic minciuna teatrului. Pentru noi, teatru va fi, de acum încolo, iubire și sinceritate față de tine. Nu mai vrem să te șocăm, nu mai vrem să te prefaci surprins. Nu mai există inovație în teatru. Totul s-a mai făcut, nu reinventăm noi roata. Autenticitatea e tot ce ne-a mai rămas într-o lume plină de gunoaie fake.
Ăsta e un text din anii '60, puțin modificat, dar azi cade diferit în tine. În anii ăia ori îți trăiai copilăria comunistă, ori abia te nășteai, ori e doar o pagină de istorie pentru tine. Nu căuta trecutul în el, nu-i căuta provocările apuse. Privește-ne în ochi și ai să vezi că azi, piesa asta nu mai vorbește despre revolta împotriva conformismului și a esteticilor uzate. L-am debarasat de isme și teorii de teatru ca să-i facem loc realității cotidiene. Azi el vorbește răspicat despre bucuria de a fi împreună, în teatru și dincolo de el.
Azi textul nostru vorbește despre dezmorțirea conștiinței, dar fără patimă, fără violență, fără superioritate. Lumea noastră e îmbibată în toate astea. Nu mai e nevoie să-ți amintim. Noi nu facem teatru ca să te distrăm, nici ca să ne satisfacem fanteziile dubioase, autoreferențiale. Facem teatru, fiindcă a rămas unul dintre ultimele vlăstare ale umanității din noi și nu mai vrem să ne batem joc de el și de tine. Ne permitem să fim, din când în când, ironici. Ironia și relaxarea ne ajută să nu ne luăm în serios, să nu ne-o ardem exegeți, să nu ne erijăm în deținătorii adevărului absolut.
E atât de multă ură în noi și afară. Extremele se animă una pe cealaltă. Toți țipă. E un zgomot infernal. Aici, în teatru, suntem, pentru o vreme, feriți de rău. Când vom păși afară, poate ne vom scutura și noi puțin de metehnele care ne urâțesc. Poate ne vom schimba. Vrem să ne schimbăm, dar știm că schimbarea nu poate veni din interiorul bulei strâmte în care ne-am închis etanș, ci din repararea acestei relații pierdute: relația cu tine.
Sfârșit
Când iubești pe cineva, cel mai greu nu este să i-o recunoști, ci să i-o arăți prin fapte. Să ai grijă și să-ți dai seama: dacă iubirea ta începe să-l rănească pe cel iubit, nu mai e iubire, e altceva. Cam așa și noi cu teatrul. Am vrut să arătăm că îl iubim pentru ce are el mai sfânt - întâlnirea dintre oameni și întâlnirea omului cu el însuși. În iubire. Cu sinceritate. Punct și de la capăt.
