Dacă vreţi să mergeţi în week-end la cinema cu familia, pentru a vă amuza în faţă cu o cola şi o pungă de popcorn, nici că se poate o alegere mai proastă decît Manderlay. Dacă însă căutaţi un film care să vă pună creierii pe bigudiuri, Manderlay este perfect. Mai ales că este semnat de unul dintre cei mai incomozi cineaşti ai momentului, regizorul şi scenaristul danez Lars von Trier.
Manderlay este al doilea episod din trilogia sarcastic intitulată "SUA - ţara tuturor posibilităţilor", deschisă în 2003 cu Dogville şi încheiată, probabil în 2007, cu Washington. În viziunea lui von Trier (care n-a călcat niciodată în SUA şi nici nu are de gînd s-o facă), America nu este raiul pe pămînt, ci mai degrabă un infern în curs de dezintegrare. Acest lucru îi poate deranja nu doar pe americanofili, ci şi pe spectatorii care înţeleg că aceste poveşti cu substrat moral ar fi putut fi plasate oriunde în lume.
În mare, Manderlay porneşte de la aceleaşi date ca şi Dogville: eroina Grace (Bryce Dallas Howard, care i-a luat locul lui Nicole Kidman) devine membră a unei comunităţi restrînse, iar aici, printre decoruri mai mult sugerate decît vizibile pentru spectatori, are loc un conflict cvasi-teatral, pe teme fundamental etice, punctat de aceeaşi voce din off a unui narator omniscient şi cinic (John Hurt).
Sîntem în 1933 şi, deşi sclavia a fost abolită prin lege în urmă cu 70 de ani, ea se mai practică încă pe plantaţia Manderlay din statul Alabama. Ajunsă cu tatăl ei (Willem Dafoe, înlocuitorul lui James Caan din primul film) în acest loc uitat de lume, Grace îi eliberează pe sclavii de culoare şi decide să rămînă printre ei. Poate părea incredibil pentru cei care au văzut Dogville, dar eroina şi-a păstrat inocenţa şi încrederea în oameni, iar acum vrea să fie un element (mai) activ în evoluţia comunităţii. Pentru Grace, Manderlay nu este un orăşel "aşa de păcătos, că trebuie să ardă" (cum era Dogville), ci "o obligaţie morală, pentru că noi «opresorii albi» i-am creat «pe sclavii negri»".
Grace îl admiră pe Wilhelm (Danny Glover), cel care pare înţeleptul comunităţii, şi se îndrăgosteşte platonic de Timothy (Isaach De Bankolé), în a cărui mîndrie crede că a descoperit şansa de salvare a celor din Manderlay. Ea va descoperi însă că libertatea are dezavantajele sale pentru cei care s-au învăţat să fie exploataţi, iar democraţia nu rimează întotdeauna cu omenia. Fiind vorba de un film semnat de Lars von Trier (un creator sadic nu doar faţă de eroii săi şi interpreţii lor, ci şi faţă de spectatori), finalul este garantat să vă şocheze, aşa că mă abţin să vi-l dezvălui. Chiar dacă poate părea mai soft decît Dogville, Manderlay este şi el un film plin de substanţă, cum rareori aveţi ocazia să vedeţi pe marile ecrane.