Lars Von Trier este "l'enfant terrible" al lumii cinemaului, cel ce şi-a împins mereu spectatorii către limitele acceptării prin stilul şi prin temele pe care le-a investigat, supunându-i mereu unui şoc experimental.
În acelaşi stil distinct al lui Dogville este filmat şi al doilea volet al trilogiei sale americane: Manderlay. Linii pictate pe sol delimitează spaţiile şi înlocuiesc decorul convenţional, plin de trape şi de rebusuri mentale şi verbale; titlurile capitolelor mustesc de ironie şi de distanţare. Dar, în vreme ce Dogville analiza xenofobia, Manderlay priveşte într-un mod tulburător relaţiile rasiale, liberalismul şi modul în care a fost clădită naţiunea americană. Un film care se dovedeşte mult mai controversat şi mai şocant decât notoriul său predecesor.
Ambientat în 1933, Manderlay continuă povestea personajului numit Grace (angelica Bryce Dallas Howard) şi a tatălui ei (William Dafoe) care, părăsind Dogville, cutreieră Alabama şi se lovesc de legile rasiale ale acestui stat arhaic. Clădirea naţiunii americane, deşi o întreprindere care pare să aibă la bază intenţii bune, se dovedeşte a fi în aceste locuri impregnată de ignoranţă şi de ură. Von Trier denunţă ipocrizia retoricei politice americane, cu trimitere clară la discursul preşedintelui Bush.
Regizorul ne oferă aici o fabula despre sclavia umană şi permanenţa acesteia de-a lungul generaţiilor. El imaginează o comunitate unită şi o justiţie perfectă, impunându-şi discursul radical bine-ştiut. Întrebarea noastră reiese din ambiguitatea acestui discurs. Regizorul se bucură aproape copilăreşte să bulverseze cărţile şi credinţele eroinei principale, făcând în acelaşi timp un portret sumbru şi coroziv al ţării care se consideră statul cel mai evoluat din lume. O mare întrebare se pune aici: putem oare impune democraţia unor oameni care nu sunt pregătiţi pentru ea? Von Trier ne arată că nimic nu e niciodată perfect alb, sau perfect negru...
În centrul acestei satire avem versiunea vulnerabilă şi personală a lui Grace. O progresistă dogmatică, dar o progresistă totuşi. Grace încearcă să predice câteva din principiile societăţii moderne. Drumul de parcurs este imens şi implică multă ficţiune. Întrucât noi rămânem noi, oriunde am fi. Un adevăr este un adevăr aici sau în Alaska, sau nu e un adevăr oriunde am merge. Oare căutarea libertăţii pe care fiecare dintre noi o întreprinde este într-adevăr atât de onestă pe cât pare? Şi merită ea preţul pe care îl plătim spre a o dobândi?
Cu Dogville, Lars Von Trier ne fascinase prin ideile sale de "cinema superior" care depăşesc barierele vizibilului şi penetrează în imaginabil. Era o poveste despre ostilitate, ambientată într-un loc obscur, ca o scenă de teatru, fără posibilitatea unei adevărate soluţionări. O metafora a unui cinema în derivă, pură întrupare a Dogmei '95.
În Manderlay, precum în Dogville, scenele sunt filmate în interiorul unui teatru, actorii se prefac că deschid uşi, simulează că mănâncă, mimează că ară câmpurile, devenite tangibile doar prin sunetele care se aud din afara cadrului întunecos şi nenatural... Manderlay ni se prezintă ca un film mult mai puternic, deşi mult mai grotesc şi arogant faţă de Dogville... Manderlay este, deci, un non-film, un hibrid artistic cu o identitate incertă. Pe cea cinematografică şi-a pierdut-o în obscuritatea absenteistă a scenografiei. Pe cea teatrală şi-a anulat-o prin utilizarea camerei de filmat. Prea des ţinută în mână, prea des transfocată. Filmul rezultă drept un soi de Vrăjitorul din Oz în care s-a pierdut cărarea aurită, în care totul este contrariul totului...
Operatorul Anthony Dod Mantle, născut la Oxford şi trăitor în Danemarca, i-a fost coleg lui Von Trier la Academia de Film din Copenhaga. Au început colaborarea însă abia la Dogville, dar având experienţa iconologiei Dogma '95 ( Dogma#1 - Festen, Dogma#3 - Mifune şi Dogma# 6 - Julien Donkey-Boy), s-a integrat fluent în echipa formată din creatoarea de costume, Manon Rasmussen, şi scenograful, Peter Grant, aceştia fiind colaboratori ai regizorului de la întâiul său film realizat în 1982.
Dar Lars Von Trier este un cineast pe care ori îl iubeşti, ori îl urăşti! Nu există cale de mijloc faţă de acest danez care poate fi declarat cu mult calm noul Karl Theodor Dreyer. Mereu brechtian în mise-en-scene sa, cu fundaluri reduse la minim sau abia luminate, cu o imagine naturală şi cu o muzică de cele mai multe ori absentă, acest al doilea capitol al vieţii lui Grace este claustrofobic şi militant.
Rezultatul este o parabolă tulburătoare şi perversă în cheie ludică despre istoria recentă care se desfăşoară cu logica de neînfrânat a unui film de groază.