Când, acum doi ani, am văzut-o pe Grace Margaret Mulligan (Nicole Kidman) punând mâna pe pistol şi luând parte, alături de angajaţii tatălui ei mafiot (James Cann), la masacrul populaţiei degenerate din Dogville, am crezut că povestea a luat, după trei ore, sfârşit. Am fost, de asemenea, convins că semnificaţiile sale s-au epuizat în acel gest care a transformat tot chinul celor trei ore de umilinţe şi mizerii umane expuse cu cruzime în faţa obiectivului şi răscolite pe masa de disecţie în zece minute de triumf şi de răzbunare.
Răzbunarea ţapilor ispăşitori
Mulţi dintre cinefili s-au simţit, la rândul lor, răzbunaţi pentru frustrările tuturor celelalte filme, altfel excepţionale, ale lui Lars von Trier, în care eroinele suferă enorm, refuză orice portiţă de scăpare şi îşi pun singure gâtul pe butuc, ca să-şi salveze fiii sau iubiţii. În sfârşit, Dogville, care pe atunci era perceput mai degrabă ca o prelungire a tenebroaselor Dancer In the Dark sau Breaking the Waves, părea că a reuşit să treacă peste atitudinea defetistă, de acceptare mioritică a destinului, şi peste ideologia creştină a întoarcerii, la nesfârşit, a celuilalt obraz. Într-o interpretare parabolică, în spirit dostoievskian, Grace cea dezlănţuită era un Mesia care vede, în sfârşit, că a-i ierta pe muritorii slabi şi ignoranţi e un semn de aroganţă, care le neagă acestora dreptul de a fi, cu adevărat, oameni responsabili şi întregi. Prin urmare, îi judecă fără ochelarii compasiunii condescendente, folosind justa măsură, şi le dă ceea ce merită: moartea, ca preţ al recâştigării demnităţii şi, prin urmare, al reumanizării.
E inutil să spun că nu toată lumea va fi de acord cu această interpretare, impusă, de altfel, chiar de schimbul final de replici dintre Grace şi tatăl mafiot. Dar Von Trier nu se erijează într-un paladin al convenţiilor sociale şi cinematografice de dragul adevărului, binelui şi frumosului. Din contră, regizorul danez este, aşa cum o demonstrează cu fiecare nouă peliculă, un cinic împins de plăcerea de a desface basmele politice şi sociale moderne în bucăţele şi de a arăta că ceea ce unii numesc magie nu este, în realitate, decât demagogie şi formă înşelătoare aruncată peste porniri egoiste şi instincte primitive. Rolul unei astfel de atitudini este acela de a împunge şi de a trezi lumea adormită, ceea ce nu înseamnă că adormiţii nu-i vor sări, somnambulic, la beregată.
Manderlay şi antiamericanismul
Reacţiile virulente din jurul celui mai recent film al lui Von Trier, Manderlay, care a avut recent premiera şi în România, arată că stilul lui Von Trier de a spune adevăruri fără perdea despre politică şi umanitate îl poate propulsa rapid în topurile americane ale celor mai detestaţi regizori. Reacţiile au fost, în ţara aleasă de danez drept cadru al ficţiunii sale, extrem de virulente. "Cea mai bună modalitate de a-i răspunde acestui ignorant cu gură mare este să-i ignori filmele - şi, judecând după cotele de box office ale lui Dogville, America a dat deja curs acestui îndemn. Nimeni nu se va duce să vadă Manderlay. America nu are nevoie de un excrement pompos şi gras care să vină să ne dea lecţii despre rasism", scrie un forumist enervat. Reacţiile de acest gen nu sunt, nicidecum, izolate.
Clubul cineaştilor antiamericani e select, din el fac parte şi Michael Moore, şi Cindy Sheehan, însă probabil că Von Trier nu ţine, cu tot dinadinsul, să se înscrie în el. Regizorul a susţinut, de altfel, în interviuri că America este doar un punct de pornire, că mesajul filmului este mai general şi că paralelismele cu războiul din Irak sunt întâmplătoare, deoarece Manderlay a fost filmat înainte de izbucnirea acestuia. Mai importante decât împunsăturile la adresa Americii sunt însă învăţăturile pe care idealista şi încăpăţânata Grace la va trage în urma celei de-a doua părţi a trilogiei. Este uimitor cum, la suma rotundă de sensuri din Dogville, Von Trier a reuşit să adauge o altă sferă, la fel de ermetică şi de complexă, care nu numai că nu o ştirbeşte pe cea dintâi, dar o şi înglobează, într-un mod firesc. Eroina, care a simţit, din plin, în prima parte gustul robiei şi al umilinţei, se obişnuieşte acum cu avantajele puterii. Din Mesia se transformă într-un soi de Dumnezeu (la un anumit moment povestitorul spune, prin vocea lui John Hurt, acest lucru, la modul textual) care îşi propune să transforme o mizerabilă plantaţie feudală într-o întreprindere democratică şi bogată. Numai că puterea este, uneori, o povară mai grea decât umilinţa şi folosirea ei iresponsabilă, chiar sub stindardul unor idealuri nobile, duce, inevitabil, în iad.
Lanţuri în jurul gâtului, primim!
Limuzinele negre ale gangsterilor conduşi de tatăl lui Grace (interpretată acum de Bryce Dallas Howard) părăsesc, în 1933, statul Colorado şi se îndreaptă spre Alabama. În mijlocul unei zone rurale, bătute de furtuni de praf, dau peste o plantaţie de bumbac - Manderlay - unde un negru este biciuit în văzul tuturor. La 70 de ani de la abolirea sclaviei, familia care stăpânea plantaţia se foloseşte încă de sclavi negri. Mam (Lauren Bacall) este matroana locului, pe care îl administrează alături de Wilhelm (Danny Glover), un sclav bătrân şi viclean care înţelege foarte bine psihologia tovarăşilor săi de robire. Ca şi în Dogville, decorul foarte simplu trimite la o piesă de teatru, acţiunea fiind amplasată pe o scenă cu diverse frânturi de obiecte şi cu perimetre trasate cu creta.
Chiar la sosirea gangsterilor, Mam moare de bătrâneţe în patul ei şi ultima dorinţă, adresată lui Grace, este aceea ca documentul care conţine toate legile guvernării plantaţiei să fie distrus imediat. În loc să se bucure de noua libertate, Wilhelm este răvăşit, întrebându-se cum vor supravieţui robii într-o lume în care nimeni nu le va mai spune la ce oră se ia masa de seară. Grace îi ignoră temerile şi, mai mult, refuză să-i facă pe plac bătrânei. Convinsă că are dreptatea de partea ei, tânăra hotărăşte că, bazându-se pe automatele gangsterilor şi pe idealurile corectitudinii politice, va reuşi să schimbe mentalitatea oamenilor şi să-i înveţe să se guverneze singuri.
Codicele de sub salteaua fostei stăpâne, care arată că sclavii pot fi stăpâniţi prin dezbinare şi că discriminarea este un mod de a controla oameni de orice culoare mai eficient decât biciul, este, foarte probabil, o transpunere a discursului pe care l-ar fi ţinut William Lynch în Virginia, în 1712. "Folosiţi frica, neîncrederea şi invidia ca instrumente de control. Gândiţi-vă la o listă simplă de deosebiri", ar fi spus Lynch, personaj a cărui existenţă istorică este pusă sub semnul întrebării. În capul listei se află vârsta, apoi urmează culoarea, inteligenţa, mărimea, sexul, lungimea şi nuanţa părului, dimensiunile plantaţiei etc. "După ce va fi inculcată în rândul sclavilor negri, această îndoctrinare va continua, se va autoalimenta şi regenera pentru sute şi poate pentru mii de ani", garantează Lynch, care îşi asigură auditoriul că a încercat, cu succes, aceste metode pe "modesta sa plantaţie din Indiile de Vest".
Însă cele mai mari obstacole, va descoperi Grace, nu sunt nici ignoranţa şi încăpăţânarea negrilor, nici ceea ce se află în codicele matroanei. Încercând să impună democraţia cu forţa, noua stăpână va da peste cap echilibrul locului şi va descoperi, prea târziu, că acele reguli care i se păreau nedrepte protejau, de fapt, plantaţia de urgiile naturii şi sclavii de lăcomia altor oameni. E foarte uşor să ne imaginăm că, de la un punct încolo, filmul nu se mai războieşte cu rasismul sau cu puritanismul din interiorul Americii, îndreptându-şi tirul spre politica externă a acesteia şi spre războiul din Irak. E inutil să înveţi un grup de oameni sau un popor să voteze dacă nu ţii cont de realităţile de la faţa locului.
Butaforie cu un singur actor
Ceea ce au ignorat, cu obstinaţie, criticii de peste ocean ai filmului este multitudinea de ţinte pe care acesta le loveşte, fără a se concentra asupra vreuneia. Prejudecăţile rasiale sunt puse la zid laolaltă cu exaltările corectitudinii politice, iar democraţia nu se dovedeşte cu nimic mai bună decât vechea administraţie, dictatorială, a plantaţiei. America nu este obiectul criticii lui Von Trier, este doar locul cel mai vizibil în care toate firele filmului se întâlnesc. Un amănunt important pentru decriptarea celei de-a doua părţi a trilogiei este, poate, acela că prima categorie de sclavi din codicele stăpânei, aceea a oamenilor mândri, nu există decât pe hârtie. Dacă un lider cu o coloană vertebrală solidă ar fi apărut în Manderlay, problemele plantaţiei ar fi fost rezolvate cu mult înainte de sosirea gangsterilor. Ceea ce ridică întrebarea: în ce clasă se situează Grace, care a eşuat, la rândul ei, în ipostaza de conducător?
Singurul personaj viu, care evoluează pe parcursul filmului, este eroina interpretată de Bryce Dallas Howard. Restul actanţilor reprezintă, ca şi decorul, o butaforie şi servesc unei demonstraţii. Ceea ce nu înseamnă că dialogurile nu pot fi vii şi inteligente şi că filmul nu reuşeşte să-şi ţină spectatorii cu sufletul la gură. În locul urmăririlor de maşini, regizorul danez propune, în mod ingenios, provocări spectaculoase din actualitatea politică şi socială imediată. Mesajul trilogiei se ascunde, însă, dincolo de aceste cascadorii intelectuale. Îşi va păstra Grace, la sfârşitul celui de-al treilea film, idealismul şi convingerea că bunele intenţii pot să schimbe lumea? Sau se va alătura tatălui ei, într-o cursă a răului care va dobândi, prin eşecul binelui, o paradoxală justificare etică? Iată direcţia în care imprevizibilul Von Trier îşi orientează ceea ce se conturează drept opera cea mai importantă a carierei sale.