Vremea fragilității rezistente și vremea gingășiei trainice - Ierbar

O potecă ne invită să o petrecem spre o seră învăluită într-un abur cețos, care nu lasă vizibil privirii noastre decât un ungher, învăluind-o astfel în mister. De-a stânga și de-a dreapta potecii sunt fel de fel de plante. Se aud triluri de pasăre. Ne aflăm în The Secret Garden, unde ne așteaptă povești, povești de viață.

Unde e acel ierbar de la 10 ani?
Nu mai e!
Dar n-are nimic, îl refaci aici
pe hârtie
cu aceeași răbdare și bucurie.

Și nu se pune la presat nici o plăntuță
Nu se smulge de la locul ei.
Doar duhul i-l culegem-alegem

căci vremea fragilității

rezistente
vremea gingășiei trainice
a celor aparent mute
inobservabile
uitate
sau neștiute
(Ierbar)

M-am cuibărit în fotoliul din sală, cu mirarea și curiozitatea copilului din mine, cu așteptarea răbdătoare a adultului din mine și am privit, am ascultat, am tresărit, am zâmbit și, la final, am aplaudat.

Ierbar-ul lui Radu Afrim, inspirat de Cartea plantelor și animalelor a Simonei Popescu, m-a purtat în timp și spațiu, mi-a stârnit amintiri și emoții, ierbar cu vise spre alte lumi, cum spune un personaj.

Primul gând, după ce am auzit versurile Simonei Popescu, s-a îndreptat spre ierbarul pe care a trebuit să-l fac pentru școală, pe care l-am păstrat mult timp și cred că i l-am arătat și fiicei mele. Așadar, a declanșat amintire. Dar, după cum vom vedea, această magică grădină va stârni multe amintiri celor care o străbat. Așa a fost gândită: să atragă, să învăluie și să dezvăluie.

Dar cine străbate această grădină (cu excepția privitorului)? Păi, ar fi Róza (Katalin Berekméri), cea peste care au cam trecut anii, care deapănă amintirile precum filele ierbarului, amintirile dintr-o lume, o altă lume decât cea de astăzi, cu interdicții, cu restricții, cu nevoi, cu vise și dorințe. Lumea acelui comunism care ne-a mutilat sufletele și ne-a tăiat din aripi, dar în care, cu puțină imaginație, reușeai să-ți faci traiul mai ușor de suportat. Róza cea simpatică, cu accentul ei de unguroaică, îndrăgită de cei din jur, mai ales de tineri, pentru că le oferă povești din altă lume. Róza, ce pare a fi declanșatoarea poveștilor, a amintirilor, femeia care odinioară, tânără fiind, era frumoasă și focoasă chiar. Grădinarul Viorel (Nicu Mihoc), partenerul ei de amintiri, de viață, de dorințe, ce pare, de cele mai multe ori, un voyeur al întâmplărilor din grădină, dar și un fel de filozof. El le știe pe toate, îi știe pe toți. E "alibiul" tuturor. Darius (Alex Stoicescu) e tânărul naiv, orfan, etern îndrăgostit, așa cum sunt mai toți tinerii de ieri și de azi, căruia sera din grădină îi stârnește amintiri nebănuite. Sunny Moon sau Calița (Laura Mihalache), o fată plină de viață, de neastâmpăr, ca o ieduță (așa și vorbește parcă, cu un tremolo în râs și în vorbă), pe care Darius o iubește, și care va descoperi, la rândul ei, amintiri de care nu era conștientă până atunci, după ce va intra în seră. Un el (Theo Marton) și o ea (Elena Purea), foști colegi, se reîntâlnesc după ani, și sera le va dezvălui iubirea la care au tânjit, tineri fiind, pe care nu au consumat-o atunci, și tocmai de aceea ar fi bine să nu o mai rateze acum. Un omuleț plin de viață, Piticu (Luchian Pantea), mare cântăreț de grădină, ce aduce ritm și voie bună celor dispuși să îl vadă, să îl asculte. Dia-păpădia (Ale Țifrea), profa de biologie (Mihaela Mihai), tineri cruzi, nu în sensul violenței, ci ai tinereții, plini de viață și culoare. Toți aceștia vin acolo, în grădina care îi atrage ca un magnet, spre a descoperi, spre a se descoperi. Amintiri, multe amintiri, iubiri, sentimente, care dezvăluie sensibilitatea și fragilitatea umană, precum este și cea a plantelor, de altfel, dar care reușesc să reziste, în ciuda fragilității lor, intemperiilor vremurilor.

Sera aceea care atrage, sera aceea spre care sunt uneori împinși de bătrânul grădinar, e un labirint al amintirilor, de fapt, și al introspecției. Sera este ca un loc al cunoașterii de sine. Și, uneori, putem vedea reflectate aceste trăiri pe ecranul din fundalul grădinii, ecran pe care se vor derula, de-a lungul spectacolului, imagini - simbol al trăirilor, emoțiilor, gândurilor personajelor.

Am sentimentul, când scriu despre acest spectacol, că parcă și eu am intrat în acea seră, și e un amalgam de gânduri, fără o ordine anume. Și nu îmi pasă!

Timpul a devenit grădină. Acel de demult se întoarce când vreau și când nu vreau, spune un personaj. Și așa sunt toate personajele, prinse în mrejele timpului. Pentru că le vrăjește grădina, ierbarul acela misterios, magic. La un moment dat apare un pițigoi albastru, uriaș, care se ridică deasupra serei, ca și când ar fi unicul reprezentant al faunei absente din grădină. Și îi privește de sus, îndelung, ca mai apoi să-și facă ieșirea din scenă. Și în tot acest timp intervine așteptarea, iluzorie poate, dar necesară.

Ceea ce a reușit Radu Afrim cu acest spectacol a fost să ne poarte în timp și să ne pună pe gânduri. Sunt trei generații în acest spectacol, care, indiferent de timpul în care și-au trăit sau își trăiesc tinerețea, se confruntă sau s-au confruntat cu aceleași dileme. Sunt dilemele OMULUI, ale ființei umane, legate de iubire, de viața de zi cu zi. Și iubirea se manifestă din plin în mijlocul naturii. Unde altundeva? Și de ce nu o grădină secretă sau plină de secrete? Totul e atât de complicat și totul e atât de simplu! Real, ireal, suprareal, hiperreal...

Muzica ce călăuzește pașii spre misterioasa grădină e de acolo, din fragilitatea și forța ființelor umane și a plantelor. Atunci când poezia este purtătoare de mesaj, un ecou însoțește vocea actorilor, intensificând mesajul și emoția. La fel și lumina: lumina din zori, lumina de la apus, din miezul zilei, din miez de noapte senin și plin de stele, era acolo. Limbajul, limbajul ales unește poezia cu vorba simplă, comună, modernă sau trivială. La nivel muzical, vizual (prin proiecțiile retro sau moderne din fundal) și de limbaj se intersectează lumile. Se împletesc și se împrietenesc. Noul și vechiul, modernul, tehnologia, cu simplitatea obiectelor de altădată.

Eu am fost în grădină și mi-am amintit. Dorințele din copilărie se împlinesc, doar să nu le uiți, spune un personaj.

Ierbar este spectacolul cu o anume incoerență, dar totuși cu atât de multă coerență. E un spectacol al antinomiilor, al culorilor aflate în complementaritate, al ambiguității și clar-obscurului, e un spectacol al vieții.

Vreau să închei cu versurile Simonei Popescu, invitându-vă să nu ratați, dacă puteți, intrarea la Ierbar.

Grădina cea nouă mereu

Frumoasele fete
ca florile
ne vom veșteji.
și voi băieți, chiar mai rău,
emaciați sau buhăiți, da, da...
Se poate trăi și așa.

Se poate trăi și așa?

La tinerețe vom privi
muți
pe ecran, unde iată-ne acum 30
de ani
într-o filmare
peste care am dat din întâmplare.

Corpul nu
mai e TU!
NU!

N-ai cum te-mpotrivi.
Tu fii
ce-ai fost!
Ai fost ce ești,
mai știi?
Mai știi ce-ai fost?
(Ci nu uita!)

Sau mai bine privește spre grădina ta
cea nouă, an de an.
Confundă-te cu ea.

Poemul e mai lung, las curiozitatea cititorului de a căuta și de a citi poemul, chiar cartea. Și dacă pașii / roțile mașinilor vă poartă la Târgu-Mureș, nu ocoliți poteca spre Ierbar!

Iar dacă vorbele mele nu au reușit să transpună atmosfera, imaginile vor fi, cu siguranță, mai grăitoare.


Ierbar de Radu Afrim, după Simona Popescu
Spectacol produs de Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania Liviu Rebreanu
Regie, scenariu, ilustrație muzicală: Radu Afrim
Scenograf: Irina Moscu / Dramaturg de scenă: Andreea Radu / Light designer: Cristian Niculescu / Video: Trucza Samu / Asistent regie: Dragoș Stoenescu / Asistent scenografie și costume: Doró Sikó / Sufleur: Iolanda Belbe / Regizor tehnic: Teodora Crăciun

Distribuția: Berekméri Katalin (Róza), Nicu Mihoc (Viorel (Stalker)), Alex Stoicescu (Darius Mureșan), Laura Mihalache (Sunny Moon sau Calița), Cristina Holtzli (Rebeca), Loredana Dascălu (Sora 1), Georgiana Ghergu (Sora 2), Mihaela Mihai (Profa), Luchian Pantea (Piticu), Elena Purea (Ea), Theo Marton (El), Ale Țifrea (Dia-păpădia), Radu Anastas (cameraman)

Credit foto: Cristina Gânj.