Ierbar, după volumul de poezii Cartea plantelor și animalelor, de Simona Popescu, în regia (termen înțeles, aici, în sensul său deplin) lui Radu Afrim, de la Teatrul Național Târgu-Mureș - Compania Liviu Rebreanu, este o experiență care a depășit ceea ce presupune, în viziunea colectivă, un spectacol de teatru. Este o vibrație ce refuză să fie încapsulată în cuvinte, dar care, tocmai prin această rezistență, le cheamă către ea.
Întotdeauna mi s-a părut absolut fascinantă combinația dintre genialitatea, sensibilitatea și rigurozitatea cu care Radu Afrim construiește fiecare spectacol, acestea devenind lumi complete, complexe, dar, mai ales, umane, în care noi am trăit, am iubit, am plâns și am visat. Se cuvine să vorbesc și despre universul sonor afrimian, dar voi spune doar atât: acea melodie cu "adio", încă adie în mine.
Irinei Moscu i se datorează integralitatea acestei experiențe din punct de vedere estetic, decorul având un rol esențial în crearea universului afectiv al spectacolului.
Cu aceeași grijă definitorie a fost plămădit și Ierbar, ca un aluat ce trebuie să crească, simțindu-mă, ca spectatoare, precum făina care se adaugă pentru obținerea consistenței dorite, sau ca făina pusă pe tocător pentru ca aluatul să nu se lipească, ce dispare la contactul cu acesta, devenind parte din el. De la ciripitul păsărelelor, pe care l-am auzit la intrarea în sala de spectacol, până la finalul reprezentației, m-am simțit complet integrată în lumea acelei sere, vrând, parcă, să ating, să miros, să exist acolo, printre plante, printre acei oameni, fără să schimb nimic. Mi-ar fi plăcut să fiu păpădia galbenă, plăpândă, aproape invizibilă, dar prezentă acolo, printre ei și printre ele.
Berekméri Katalin, în rolul lui Róza néni, a demonstrat că, într-adevăr, talentul este puterea de a deveni molipsitor. M-a înduioșat profund, amintindu-mi de oameni pe care i-am întâlnit la un moment dat, oameni care puteau fi iubiți pe deplin chiar și așa, cu petalele trandafirii ale Epocii de Aur curgând prin venele lor.
Nicu Mihoc, dându-i viață lui Viorel, a reușit să redea cu fidelitate un grădinar-călăuză, aparent fără profunzimi, dar cu afinități și un interior amplu, tapetat cu dragoste sinceră pentru viața lui.
Una dintre cele mai frumoase legături create între două personaje, cel puțin în teatru, este aceea dintre Róza néni și Viorel. Vor rămâne veșnic întipărite în memoria mea acele priviri în spatele cărora se ascundea o viață discretă, trăită împreună, cu o puritate gingașă, ca de copil. Pare că adierile trecutului i-au mângâiat pe cei doi cu ce era mai blând în nostalgiile lor opuse, dar care, totuși, se întâlneau.
"Am dormit printre flori. Abia așteptam să mă trezesc alt om."
Alex Stoicescu, interpretându-l, sau, mai degrabă, înțelegându-l pe Darius Mureșan, a răscolit, odată cu acel țipăt iminent, toți copiii care nu au știut cum este să fie fericiți. Cuvintele sunt de prisos în ceea ce îl privește: nu a jucat, ci a trăit, cu adevăr și responsabilitate, un rol dificil și emoționant.
Laura Mihalache, în rolul Staminiei, a fost paradoxul perfect, acea Sunny-Moon în antiteză cu Darius, un băiat trist și vulnerabil în esență. Ca o zână a serei, aceasta apărea, mai mult, sub forma unei noi amăgiri în viața lui Darius, dar fără să devină mai puțin fermecătoare.
Piticu' (Luchian Pantea) m-a făcut să mă gândesc la un povestitor atotștiutor, care are puterea de a liniști copilașii din jurul său. Piticu', precum un cântec de leagăn.
Elena Purea, adică Ea, impresionează datorită carismei sale, oferindu-i personajului copilăros un farmec aparte, ce se completează perfect cu El (Theo Marton), un veșnic cuceritor.
Locuitorii celorlalte personaje au fost cu adevărat minunați, având roluri bine conturate, trăind acolo cu întreaga ființă, nelăsând nicio clipă impresia de detașare, atât de nocivă pentru un spectacol intim, cât și pentru una dintre principalele teme: prietenia. Aceștia sunt: Cristina Holtzli - Rebeca, Loredana Dascălu - Sora, Dana Pancu - Sora, Mihaela Mihai - Profa, Ale Țifrea - Dia, Radu Anastas - Cameraman.
"Dorințele din copilărie se îndeplinesc dacă nu le uiți."
Pentru mine, Ierbar e lacrima ce curge odată cu zâmbetul îndreptat către o vară răcoroasă, eternă. Am simțit cum mă dizolv, încet, pe scaun, în rândul al treilea, acolo unde o parte a sufletului meu a rămas. Mă goleam pe interior pentru a face loc florilor, iar dacă acest vis nu s-ar fi petrecut într-un teatru, m-aș fi trezit urlând de bucurie. Am intrat în mașină cuprinsă de același extaz, râzând și plângând în neștire pe una dintre melodiile mele preferate, prezente, de altfel, în spectacol, și anume POETRY - Adam Bałdych. După Ierbar am fost cea mai fericită pentru că iubeam teatrul mai mult ca oricând, pentru că, în mod clișeic, știam că am devenit altcineva, căci așa pățesc după anumite experiențe teatrale, pentru că aveam alături de mine un spectacol-amintire la care să revin, ca la o melodie bună, atunci când viața nu e chiar atât de plăcută. Și dacă nu aceasta este misiunea teatrului, atunci care este?
(foto: Cristina Gânj)