Ce urmează e un text strict personal, scris pe (încă) aripile formidabilei stări de bine care m-a cuprins privind aseară (23 octombrie 2023), în FNT 2023, Ierbar, spectacol pus în scenă în septembrie 2022, la Naționalul din Târgu Mureș, de Radu Afrim, pe un text scris de regizor și de poetesa Simona Popescu, pornind de la volumul Cartea plantelor și animalelor al Simonei. (Textul a primit premiul pentru Cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută în cadrul Galei UNITER 2023). Cronici veritabile ale spectacolului (inclusiv cele apărute anterior pe LiterNet) sunt de găsit pe site-ul teatrului mureșean (aici). Vi le recomand pe toate, cu un bonus pentru cel al lui Călin Ciobotari (aici), omul care îi urmărește constant, prin toată țara, și onorează, prin texte consistente și relevante, cariera lui Radu Afrim.
***
Există unele seri, există unele momente, există unele întâlniri când tot ceea ce, rațional, îți construiești interior ani și ani de zile, cu efort, răbdare și tenacitate, se izbește de un adversar teribil: frumusețea de o intensitate copleșitoare. Luni, 23 octombrie 2023, de undeva din înaltul sălii celei mari a Naționalului bucureștean, am trăit o astfel de întâlnire, un astfel de moment, o astfel de seară.
N-am prea multe explicații pentru faptul că Ierbar-ul lui Radu Afrim mi-a pus nodul în gât, mucii în nas și roșul în obraji vreme de 2 ore și 25 de minute (bașca prelungirile, whisky-urile de după, somnul dus, dimineața luminoasa, amiaza senină, după-amiaza ce se insinuează discret). Până la urmă, cum îmi spune un prieten, "se recită într-o grădină botanică tare frumoasă, ăsta e spectacolul". Nu contest, poate că doar asta e. Ba cred că tocmai asta mă intrigă, atrage și bucură cel mai tare. Că a fost ceva ce se poate rezuma atât de simplu și că acest ceva m-a ținut, m-a confiscat și m-a încărcat de un entuziasm, de un optimism cum rar mi s-a mai întâmplat. Notez aici, ca să rămână, ce am spus și eu aseară, la cald (de fapt, la fierbinte): "asta a fost one of them best nights ale mele la teatru ever".
Am tot încercat, aseară, să-mi amintesc prima scenă a spectacolului. N-am reușit. Poate că impactul vizual al universului de verde și lumină creat de Irina Moscu (scenografie) și Cristian Niculescu (light design) m-a lipit de scaun (propun, la modul cel mai serios, ne-casarea acestei instalații de artă atunci când spectacolul se va fi epuizat și transformarea / transferarea sa într-un muzeu, eventual un proxim muzeu al scenelor de teatru). Finalul, da, acel video cu Flavia Giurgiu, acel cântec intonat live de actori, așa ceva nu cred că voi uita vreodată.
Dar cum am ajuns în povestea Ierbar-ului? Cum am intrat? De unde și până am ajuns să ascult poveștile celor 12 personaje? Când m-am trezit că vreau să mă întind acolo, printre ele, să mă pitulez pe după vreuna dintre plantele din afara ori din interiorul fabuloasei (la propriu) sere?
Confesiune: nu mi-a plăcut niciodată Visul unei nopți de vară. De fapt, verbul e prost ales, nu e vorba de plăcut, e vorba de atras, interesat, captat. Am considerat întotdeauna textul ăsta ca un obiect frumos, dar străin. De aseară, am pregnanta senzația că mi-am descoperit propriul drum spre Visul. Că sera lui Moscu & Niculescu, că Ierbar-ul lui Afrim & Popescu sunt Visul timpului meu. Timpurilor noastre?
Scriind textul, mi-am amintit. Róza deschide balul. Minunata Katalin Berekméri. Ea ne invită. Ea ne cheamă. Ea dă tonul. Ea dă prima măsură din concertul de blândețe, serenitate și umor care va urma. Apoi vin Darius Mureșan (un Alex Stoicescu de scris cu litere mai mari decât amplitudinea părului său de basm cu uriași), Viorel (Nicu Mihoc - s-a spus de multe ori că Gheorghe Dinică a fost unic. Suntem siguri?) și toți ceilalți. Fiecare cu lumina lui / ei, fiecare cu poantele ei / lui, fiecare cu greșelile lui / ei, fiecare cu păcatele ei / lui, fiecare cu fericirile lui / ei. Puse la comun în acest spațiu magic în care lumină câștigă toate bătăliile.
Nici o cascadă de bancuri. Nici un prea lung moment liric. Nici un poem recitat cum se recita ("oare e în versuri?", s-a întrebat un vecin de lojă după aproape o oră de spectacol). Nici un strop de tristețe transformat în șuvoi. Nici o cedare în fața melancoliei de care, altfel, mustește totul. A fost, nu mai e, dar încă suntem. Și, pentru că suntem, atunci să fim! De-a binelea! Cu totul!
Tonul îl dau seniorii. Îl întrețin juniorii adolescenți. Îl urlă de plăcere adulții ce își redescoperă tinerețea (Ea, Elena Purea, și El, Theo Marton, reinventează perechea originară în mijlocul paradisului care li s-a reoferit). Îl augmentează Piticu (Luchian Pantea) și toate celelalte ființe de același sânge.
Atâtea motive, teme, fire afrimiene se adună în delta Ierbarului! Și atâta ne-cedare în fața morții e în spectacolul ăsta! Atâta redescoperire de sens, de miez, de substanță, de rost! Au fost poeme recitate de actrițe și actori (aaah, cât de formidabil de mult contează dicția pe lumea / scena asta!!!) când aveam senzația aproape palpabilă că, deși le auzisem până atunci de atâtea ori, acele cuvinte erau inventate atunci, acolo, sub ochii și urechile noastre!
Priveam din înaltul sălii celei mari a TNB-ului scena, spectatorii, uriașii pereți verticali, neobișnuitul tavan. Nu voiam să fiu în nici alt loc de pe planeta asta. La aplauze, când i-am văzut pe Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc și Andrei Șerban aplaudând în picioare (regizorul făcând chiar și poze!), cred că puteam tăia aerul în felii de fericire.
***
Epilog
Există undeva în Cambridge, într-un parc liniștit și de puțini vizitat, o inscripție pe o plăcuță de metal bine înșurubată pe speteaza unei bănci: "This is for Emily, who loved this park". Textul de mai sus e despre mine. Who loved this show:).
(Foto: Cristina Gânj - Click aici pentru întreaga galerie foto de Cristina Gânj.)