Natura ca alegorie a vieții - Ierbar la SPOT 60: 60 de ani de teatru în limba română la Târgu-Mureș, 2022

A trecut aproape o jumătate de an de când nu am mai scris. TIFF 2022 a fost o experiență frumoasă și plină de împliniri, dar care a marcat începutul unei perioade relativ lungi de pauză, presărată cu descoperiri dureroase și redescoperiri cathartice. A trecut chiar mai mult timp de când nu am mai scris o cronică pentru un spectacol de teatru. Mai exact de la Oedipus al lui Andrei Șerban, care a avut premiera în martie 2022 la Teatrul Maghiar din Cluj. O altă lună tumultoasă care prevestea furtuna din lunile următoare. Astfel că, după ce apele s-au calmat și natura și-a recăpătat culorile vivante, mi-a părut o bucurie să particip la SPOT 60: 60 de ani de teatru în limba română la Târgu-Mureș, un eveniment care omagiază nu doar arta teatrală, dar și unitatea unui popor brăzdat de conflicte etnice (de notat în acest sens că Teatrul Național din Târgu Mureș funcționează cu două secții-companii, una în limba română - numită Liviu Rebreanu - și una în limba maghiară - numită Tompa Miklós -, iar majoritatea spectacolelor oferă supratitrare pentru a fi accesibile în ambele limbi).

Și ce alt mod mai bun de a deschide șirul de spectacole dedicate încununării acestor 60 de ani pavați cu eforturi și momente memorabile, decât prin reprezentația spectacolului Ierbar, în regia lui Radu Afrim - ce se întoarce la compania română a Teatrului Național Târgu-Mureș, după peste 20 de ani^[i] -, cu un scenariu semnat tot de Radu Afrim, inspirat de volumul de poezie al Simonei Popescu, Cartea plantelor și animalelor? Un eseu contemplativ la adresa naturii "naturale", cea a plantelor, dar și a naturii umane, la modul în care cele două se întrepătrund, demonstrând asemănări neașteptate. Un elogiu al actului creației, fie că vorbim de creația artistică în toate formele sale - combinația de literatură (proză scurtă sau poezie), teatru, dans și muzică fiindu-i atât de specifică lui Afrim - sau că vorbim de geneza vieții. (vezi un trailer al spectacolului aici).

Ierbar debutează încă dinainte să înceapă. Ambientul (folosesc acest cuvânt pentru că e vorba de mai mult decât o simplă scenografie, e un mediu în care suntem trași cu totul) te lovește din momentul în care intri și te așezi în sală. Vegetația și pietrișul ce alcătuiesc decorul sunt imposibil de ascuns de cortină, își scot capul pe după ea, se împrăștie și acaparează întreaga scenă. Oricine a văzut un spectacol de Afrim este familiarizat cu acest fenomen. În vocabularul lui regizoral aproape că nu există scenografii minimaliste, din doar câteva obiecte care să schițeze spațiul în care se petrece acțiunea. Împreună cu scenograful - în cazul acesta Irina Moscu -, el construiește universuri, imersează spectatorul complet în lumea personajelor. Împreună cu light designerul - în cazul acesta Cristian Niculescu - și cu realizatorul video designerului - în cazul acesta Trucza Samu -, dă adâncime acestor universuri, construiește nivele suprapuse, focalizează pe anumite părți în momente relevante ale acțiunii.


Însă scenografia nu este singurul mijloc prin care Radu Afrim își învăluie privitorii în transa creației sale, universul sonor este un atu adiacent al operei lui. Ciripitul păsărilor din deschiderea spectacolului construiesc o stare de calm și de liniște sufletească premergătoare celor două ore și jumătate de lirism pur și mișcări diafane ce constituie o bună bucată din Ierbar, mai specific, cea a individului, a monoloagelor confesionale. Asemănătoare cu o algă care se leagănă suav în curenții oceanici sau cu o frunză purtată nestingherită pe aripile unui vânt mlădios. Căci, așa cum spune prezentarea de pe site-ul Teatrului: "Ierbar e o experiență teatrală multisenzorială, dar și una interioară".


Cealaltă parte a spectacolului, cea a colectivului, a dialogului personajelor și a desfășurării acțiunii, standardul unui spectacol de teatru, este fix opusul, este de un dinamism zvâcnitor, un hazard continuu, o glumă poznașă și bine gândită, un gest grotesc și dezarmant. Asemănătoare unei păduri schimonosite în plin taifun sau buruienilor smulse subit dintr-un pământ instabil. Aici tabloul de o estetică frapantă este completat de actori aleși cu migală și, așa cum îi place mereu lui Afrim, într-un mix de vârste și experiențe, pentru că regizorul nu se teme să lucreze cu cei foarte experimentați, dar și cu cei foarte tineri: Nicu Mihoc (care este destul de aproape vârsta secției române) îl interpretează savuros pe Viorel - un bătrân proprietar de seră și grădini care, ajuns la înțelepciune, își permite să glumească acid pe seama generațiilor mai tinere în care se oglindește fostul său eu imatur -, Katalin Berekméri^[ii] ce o joacă pe Róza - o comunistă nostalgică ce împrumută din umorul spumos al soțului său -, Laura Mihalache în rolul istericei și naivei SunnyMoon, Alex Stoicescu (proaspăt absolvent al Universității de Arte din Târgu-Mureș) în rolul exuberantului Darius. Alături de ei, evoluează Cristina Holzli în rolul Rebecăi, Luchian Pantea întruchipându-l pe perversul Piticu, Ale Țifrea pe adorabila Dia Păpădia, Georgiana Ghergu și Loredana Dascălu în rolurile unor gemene, Mela Mihai în rolul unei profe de bio și Radu Anastas, cameramanul.


Felul în care Radu Afrim reușește să alterneze aceste două bucăți antitetice ale aceluiași întreg, formând un yin-yang în perfectă armonie, este deopotrivă surprinzător și firesc. Firesc fiindcă aceste jocuri de du-te-vino care par să ia cu ele spectatorul sunt deja o semnătură personală, așa cum se poate vedea și în Orașul cu fete sărace (montat la Teatrul din Iași) sau Pădurea spânzuraților (la Teatrul Național București). La fel de firești par și momentele de dans, muzică sau film (proiectate în fundal) incluse în spectacol în încercarea de succes de a contura un concept care unește toate artele - în cadrul proiecțiilor video se regăsește chiar și o lucrare plastică semnată de artista vizuală Helen Flockhart.


Totuși, Ierbar se distinge de spectacole opere ale regizorului prin estomparea și mai accentuată a firului narativ. Cu un text pornit de la o carte de poezie și nu de la o serie de nuvele sau de la un roman, spectacolul poate fi ceva mai greu de digerat în societatea contemporană în care "timpul pare că nu mai are răbdare". Câteva întâmplări vag conturate, potențate de umor caustic, comice satire sociale, conflicte între generații și îmbinări ale lor (mai ales în ce privește limbajul), rememorări din comunism cu detalii specifice (atât de străine de noi, cei ce am avut norocul să nu le trăim) și momente de poezie pură nu sunt de ajuns pentru a menține constantă atenția unei săli întregi. Dar cei care reușesc să își păstreze mintea liniștită și inima deschisă (plus gura și telefonul închise) sunt cei care pleacă cei mai câștigați de la reprezentația care în mintea lor rămâne "o tufă plină de zmeură", și nu devine "mărăciniș". O sensibilă expunere a naturii ca alegorie a vieții, ce încearcă hotărâtă, cu al său laitmotiv al florii de nu-mă-uita, să ne convingă exact asta: să nu uităm. Să nu uităm trecutul. Să nu uităm prezentul. Să nu uităm natura. Să nu uităm să iubim. Să nu uităm să creăm. Și, nu în cele din urmă, să nu uităm să trăim.

(foto: Cristina Gânj, filmare / trailer: Radu Afrim)