Povestea femeii albe care se îndrăgostește de un african puternic este un loc comun, care, surprinzător, încă mai produce spaime. Clasicul și, la vremea lui, revoluționarul Guess Who's Coming to Dinner (Stanley Kramer, 1967) a adus în prim plan acest rasism latent. La peste jumătate de secol distanță, regizoarea Lisa Bierwirth se joacă cu aceeași asumpție irațională conform căreia o astfel de relație inter-rasială și inter-culturală nu doar că încalcă tabu-uri, dar, cel mai probabil, se va sfârși prost pentru femeie. În Le Prince, amenințarea cu înșelăciunea ia forma clasică a nevoii de bani într-o situație disperată, și parcă îți vine să o atenționezi cu voce tare pe protagonistă să nu cumva să fie trasă pe sfoară.
Marea calitate a filmului este că se concentrează asupra poveștii de dragoste. Înșelarea așteptărilor, momentele de tandrețe și de pasiune, dificultățile în a fi acceptat de către prietenii și rudele celuilalt, dorința de a face planuri împreună, toate acestea reprezintă punctele asupra cărora se focusează Le Prince.
Alte chestiuni, precum discursul post-colonial, neîncrederea cetățenilor din Nord față de întreprinderile economice ale celor din Sud, situația imigranților fără forme legale din Germania sau precaritatea carierelor din domeniul curatoriei de artă, reprezintă ingrediente consistente, dar, în ultimă instanță, nereprezentative.
Scenariul prevede, de altfel, ca discuțiile protagoniștilor să fie desfășurate într-o limbă care nu este a niciunuia. În felul acesta, raporturile dintre ei sunt egalizate puțin, nu pentru că status-ul lor economic sau legal s-ar schimba, ci pentru că nici unul nu mai devine reprezentantul unui centru cultural, nu mai are, cu alte cuvinte, avantajul limbii materne ca limbă hegemonică. În treacăt fie spus, franceza și germana, cele două limbi majore ale Uniunii Europene și foste limbi imperiale pierd chiar pe propriul teren în fața unei a treia limbi ce nu aparține acestui spațiu.
Ursula Strauss își joacă partitura cu profesionalism și cu un șarm delicat, mizând pe un joc minimal specific cinematografiei, în particular cinematografiei germane. Alături de ea, Passi Balende, care are experiență pe scena de rap și hip-hop din Franța - având și o piesă pe coloana sonoră a celebrului La Haine (Mathieu Kassovitz, 1995) -, mizează, în întruchiparea partenerului masculin, pe rebeliunea culturală a unui bărbat imprevizibil și vulcanic. În rest, utilizarea actorilor neprofesioniști, deși adaugă naturalețe, este relativ prudentă, căci aceștia primesc roluri de background, doar puțin mai reliefate decât o simplă figurație. Deși au destul timp de prezență pe ecran, ei nu sunt activi în desfășurarea acțiunii și nu apar în prim plan în vreo secvență în care să trebuiască să interpreteze ceva de care să depindă construcția generală a filmului.
Cei doi își încep povestea comună într-un bar aflat pe teritoriul Germaniei, țară ce a devenit gazdă a milioane de imigranți atrași în primul rând de succesul ei economic - imigranți care s-au integrat mai mult sau mai puțin -, însă care nu are fenomenele de ghetoizare specifice unui cartier precum celebrul Moelenbeek din Belgia. Astfel circumstanțele în care se petrece intersectarea fortuită a vieții celor doi sunt perfect construite ca scenă pentru o întâlnire și încrucișare a tuturor valorilor lor, și asta se întâmplă de-a lungul întregului film.
În concluzie, dacă Le Prince s-ar fi limitat la experiența de viață diferită între Nordul relaxat și bogat și Sudul înfometat și activ, nu ar fi convins. Dacă protagoniștii s-ar fi încurcat prea mult în propriile fantasme și obsesii politice, farmecul s-ar fi pierdut. Ar fi ieșit, probabil, un dialog al surzilor, dogmatic și marcat de un activism stereotipic. Dar nu face asta pentru că, până la urmă, bagajul ideologic este mai mult decât lentilele cu care vedem lumea. Face parte din modul în care acționăm și, mai ales, din schema prin care îl vedem pe celălalt și prin care ne apropiem de el. În schimb, pariul pe romance, cu menținerea în plan secund a tuturor acestor chestiuni social-politice, se demonstrează în final câștigător.