Agenda LiterNet / Iulia Popovici: Poveşti cu circari, copii şi îngeri

mai 2003

De ce fierbe copilul în mămăligă a fost un mare succes de librărie în Elveţia, iar autoarea cărţii, Aglaja Veteranyi, a primit pentru acest tulburător poem în proză premii importante în literatura de limbă germană. Copil de circari, sortită de mică, în ochii mamei, să devină o stea de cinema, Aglaja (născută în România) avea o aplecare specială către teatru: a fondat o trupă experimentală, şedinţele ei de lectură publică se transformau în adevărate spectacole. Nu e deci de mirare că "De ce fierbe copilul..." - poem-jurnal al unei fetiţe plimbată prin lume într-un vagon de circ, cu o mamă care atîrnă în fiece seară de păr în cupolă, un tată care-i abuzează sora şi o mătuşă nimfomană şi obsedată de morţi - a fost foarte repede pus în scenă, deşi extrema lui poeticitate şi formula personală de construcţie o făceau prea puţin dramatizabilă.

Tocmai această sarcină imposibilă şi-a luat-o, la Teatrul Odeon, un regizor celebru, printre altele, pentru că refuză să fie "funcţionarul" autorului dramatic (numit pînă acum Lorca, Cehov, Macrinici): Radu Afrim. Premiera spectacolului, care-i are în distribuţie pe Antoaneta Zaharia (Aglaja), Adriana Trandafir (Mama), Ada Milea (Sora), Ionel Mihăilescu (Tata), Oana Ştefănescu (Mătuşa Reti), Gabriel Pintilei (Arlechinul, Morţişorul, Frau Hitz) şi Pavel Bartoş (Producătorul, Iubitul lui Reti, Copilul Eric), a avut loc duminică, pe 4 mai, precedată fiind de lansarea unei a doua ediţii a cărţii, publicată de Polirom, şi a CD-ului cu muzica compusă pentru "De ce fierbe copilul în mămăligă" de Ada Milea, şi a împărţit foarte radical publicul în la fel de convinşi adepţi şi adversari (aceştia din urmă, printre cei care n-au regăsit-o la Odeon pe Aglaja Veteranyi).

Întîlnirea dintre proza autobiografică a unei scriitoare de o mare fragilitate (Aglaja Veteranyi s-a sinucis în 2002), bîntuită de spaime exorcizate prin cuvînt, cu o identitate iremediabil fracturată, şi un regizor original pînă la excentricitate, cu o imaginaţie debordantă şi un simţ cît se poate de propriu al tragicului şi comicului, aşadar întîlnirea dintre două sensibilităţi diferite şi la fel de puternice nu putea fi decît o formă de compromis. Spectacolul de la Odeon e unul dintre puţinele în care e foarte recomandat să nu fi citit cartea înainte: discursul teatral al lui Afrim urmează căi proprii de articulare, accentuînd obsesiile identitare ale familiei de circari romîni rătăcitori prin Europa ("Sunt eu romîncă, dar nici proastă nu sunt", repetă Mama - o convingătoare Adriana Trandafir, a cărei partitură include cîntece populare şi alte improvizaţii muzicale) şi preferînd soluţiile în cheie comică ale unor situaţii cu încărcătură dramatică (cum este episodul de la internatul unde cele două surori sunt abandonate, cu o Frau Hitz excesiv şarjată). Iar umorul regizorului, rezonînd excelent cu cel al Adei Milea, autoarea songurilor, e unul foarte special, la care adeseori nu multă lume, în afară de ei doi, are acces. Scenografa Alina Herescu, însă, pare să comunice foarte bine cu lumea lui Afrim: preferinţa ei pentru culori tari, pentru machiaje, peruci şi coafuri complicate (coafura clovnului-tată Ionel Mihăilescu e aceeaşi cu cea a infantilului Tuzenbach din "Trei surori", făcut de Radu Afrim la Sfîntu Gheorghe) şi pentru încălţări aproape imposibile fac ca decorurile şi costumele să intre într-un dialog fascinant cu argumentul regizoral, pe care-l completează, adînceşte şi contrapunctează constant.