O rulotă veche de lemn - extrem de sugestiv afişul spectacolului - asemeni celei din La Strada lui Fellini, ieşită parcă dintr-o poveste de demult, traversează un ţinut. În ea sînt înghesuiţi artişti de circ, care duc cu ei tot dramatismul şi spectaculosul acestei insinuante provocări, asumată pînă la capăt. Mama cu părul abanos - lînos arahnidic, suspendat de cupola circului, tata goblenar-clovnar erotoman, mătuşa Reti, cimitirofilă, nocturnă confidentă a morţişorilor, sora uşor debilă umblînd ca un roboţel teleghidat împăiat, căţelul Boxie, jucărie plină de personalitate cu etate necunoscută. O familie haios-giumbuşlucară prinsă în retina unui copil a cărui existenţă devine şi ea un imens circ, pe pămînt sau în cer, o călătorie cu îngeri păzitori şi ameninţări înspăimîntătoare. O jonglerie minuţios făcută este şi spectacolul lui Radu Afrim, posesor al unei imaginaţii debordante, evidentă în toate montările sale, care abundă în ingenioase găselniţe şi într-o tehnică a contrapunctului dozată în adîncime. Spectacolele au forma unor pînze de păianjăn în care ţesătura comică este suprapusă peste un fond dramatic consistent ce iese la iveală atunci cînd te aştepţi mai puţin. Firele se încurcă în remixurile sale - texturi vîscoase, mustind de un umor suculent şi o vervă inepuizabilă - Alge după Casa Bernardei Alba de Lorca şi Trei surori -, se destramă şi îşi recapătă în final densitatea. La o primă lectură comicul este vectorul emergent, însă punerile în scenă purtînd marca Afrim sînt organisme cu multiple ţesuturi.
În seara aceasta vă învităm la o emoţionantă scamatorie, o poveste seducătoare despre o familie de circari a căror viaţă este mereu pe drum. Spectacolul regizat de Radu Afrim, o cochilie plină de ghiduşii, un soi de glob transparent care răsucit reflectă tot felul de figurine, surprinde excelent atmosfera încondeiată a acestei experienţe-călătorie, eliberatoare şi în acelaşi timp nu mai puţin tragică. Personajele nu aparţin de fapt nici unui loc, sînt într-una din străinătăţile percepute angoasant pentru că mortifică şi uniformizează orice sentimente proprii. De aici nostalgia acelui acasă, departe ca spaţiu, însă foarte aproape ca identitate, pe care fiecare îl poartă cu sine. Chiar dacă aluziile la o Românie unde compromisul, lipsurile şi tăcerea abundă, din cîntecele de dor sau jale interpretate cu multă patimă de Adriana Trandafir răzbate un dramatism rezonant, ce poartă amprenta specificităţii, a ceea ce e mai aproape de lumea lor.
Montarea este structurată pe sugestive ambivalenţe şi corespondenţe: acasă-străinătate, exuberanţă năucitoare şi o imensă disperare, visul terifiant al dispariţiei mamei care îi lasă copilului într-o cutie ultimele suflări şi visul final din grădina cu îngeri, Dumnezeul bun şi Dumnezeul rău, aglomerate în poveştile inventate de copil pentru a putea supravieţui sau a-şi explica seducător, aşa cum doar copii ştiu să o facă lucrurile importante.
Mi se pare inadecvată şi reductivă receptarea spectacolului în funcţie de litera cărţii, în primul rînd pentru că cele două formule estetice folosesc coordonate diferite, iar cele scenice presupun un impact mult mai direct, cu o dinamică propie. Acest demers comparatist pune în aceeaşi ecuaţie date care nu au un numitor comun ca tip de discurs şi reprezentare. Important este felul în care regizorul reuşeşte să capteze esenţa romanului, miezul lui livresc, extrem de flexibil ca scriitură în ceea ce priveşte Copilul... cu inflexiuni lirice şi filozofice, punctate de un flux narativ discontinuu şi tocmai de aceea atît de mobil şi permeabil. Nu cred că i-ar putea reproşa cineva lui Silviu Purcărete că în Pilafuri şi parfum de măgar, s-a oprit doar la cîteva poveşti din O mie şi una de nopţi. Reuşita era tocmai coagularea fantasticului într-o explozie vizuală percutantă, rafinat condusă şi care sintetiza perfect substanţa cărţii. Atîta timp cît spectacolul are consistenţă şi greutate, cum este De ce fierbe copilul..., atunci are cu siguranţă şi o identitate propie şi trebuie analizat ca un construct autonom. Iar Radu Afrim prinde excelent pulsul acestei scrieri tulburătoare, unde primează sensibilitatea hipertrofiată a unei autoare de origine română, cu o copilărie petrecută pe drumuri, de la un circ la altul, care s-a sinucis anul trecut în Elveţia. Ritmul liric capătă o teatralitate concentrată. Lava ludică nu-şi pierde consistenţa, dimpotrivă se intensifică permanent, capătă funcţii dintre cele mai variate iar momentele de tensiune dramatică nu sînt ostentative sau patetice, ci au profunzime şi forţă. Afrim captează jocul conţinut în fiecare propoziţie a acestei cărţi scrisă ea însăşi ca de mîna unui copil: cu spaţii libere, diacritice, propoziţii rupte. Spectacolul este un implant ludic peste un sediment de o covîrşitoare tristeţe. Acest liant subtil, de cele mai multe ori aproape insesizabil, pentru că trecerile de la un registru la altul sînt foarte rapide, constituie miza montării. Transpunerea scenică este vie, dinamică şi în acelaşi timp emoţionantă. Te face să rîzi în hohote (scena în care sînt amintiţi toţi morţii familiei într-un pomelnic savuros şi se cîntă despre coliva ortodoxă ornată cu bomboane orodoxe, în timp ce Adriana Trandafir-mama este şi ea ornată cu sîni din arcuri şi o fustiţă cu pene, sau momentul cînd scenariul de film al tatălui este pus în aplicare şi copilul mimează panica avînd un şarpe pe burtă), dar te ţine şi cu respiraţia tăiată.
Intensitatea esta dată tocmai de ipostaza în care se află protagonista. Un copil trăieşte permanent în vecinătatea morţii, ea însăşi personaj metamorfozant în acest periplu. Vede cum seară de seară moartea creşte sub ochii lui, ca şi cum i s-ar ghemui între pleoape şi nu se poate linişti decît atunci cînd aude o poveste. Şi ea dureroasă, pentru că este vorba tot de un copil care îndură cele mai cumplite chinuri pentru că fierbe în mămăligă. Sînt deci doi copii care trăiesc aproape paroxistic, la limita dintre viaţă şi moarte, fiecare cu propria lui poveste. De aici şi încărcătura tensionată, neliniştea continuuu alimentată a acestei fetiţe cu o intuiţie fulminantă, care raportează totul la moarte şi la Dumnezeu. De aici şi inocenţa fisurată, prinre rupturile căreia de discerne o înţelepciune scăpărătoare. Asocierile din mintea ei sînt adesea dezarmante ca profunzime şi incisivitate. Spaima chircită în mintea copilului răbufnind prin cele mai diverse reacţii, adesea printr- o bucurie nestăpînită, pentru a ascunde bulversarea capătă rezonanţa unui coşmar. Scîncetul sacadat şi rîsul voluptos, strigătele exuberante şi vocea gîtuită de emoţie, aproape imperceptibilă, reflectă inevitabila scindare a copilului care trăieşte şi percepe totul cu maximă intensitate. Teama că mama poate oricînd să cadă din cupola circului, că viaţa celei la care ţine cel mai mult pe lume depinde de forţa firelor de păr, devine atît de puternică încît neputinţa copilului este tulburătoare.
Magnetică Antoaneta Zaharia, o prezenţă care umple scnea conferindu-i un suflu aparte, de o cuceritoare spontaneitate şi naturaleţe, compunîndu-şi rolul pînă la cele mai fine nunaţe. Fiecare expresie a feţei devine sugestivă: încruntarea sprîncenelor, atunci cînd o pîndeşte pericolul, ochii plini de lacrimi, trădînd o durere insinuată adînc, privirea pierdută şi zîmbetul drăgălaş, ca şi agitaţia nestăpînită, mişcările bruşte cînd singurătatea devine apăsătoare şi copilul simte cum foarfeca străpunge obrazul mamei. Excelentă este şi Adriana Trandafir într-un rol unde stăpînirea de sine - foarte dezinvolte sînt apariţiile de star, cu o lumină scăpărătoare în ochi, care se simte ca acasă pe scenă - este dublată de vulnerabilitate şi nesiguranţă. Tocmai în această pendulare a unei mame care îşi iubeşte cu disperare copilul, viitor star de cinema, stă esenţa personajului gradat foarte bine de actriţă, cu o voce impresionabilă.
Coordonata erotică apare figurată în diverse ipostaze în toate spectacolele lui Radu Afrim. Aici este sugerată o relaţie incestuoasă între tată - Ionel Mihăilescu punctează accesele de autoritate şi frustrare, lăsînd însă mai puţin loc inventivităţii jocului şi fiică- Ada Milea, autoarea unor songuri perfect pliate pe cadrul conceput, marşează ingenios pe nota de retardare şi pe un tip de inocenţă uşor pervertită, surprinzînd bine o soră abulică. Oana Ştefănescu imaginează o mătuşa Reti nimfomană, amantă febrilă care nu scapă nimic, intuind atent şi notele de superficialitate dar şi pe cele de emoţie, cum este momentul cînd povesteşte despre inscripţiile de pe morminte, unde sînt trecuţi anii cînd oamenii au fost fericiţi. Expresiv este şi Gabriel Pintilei, foarte mobil în mişcări şi gesturi în rolul Arlechinului, interpretînd de asemenea în chei diferite alte două personaje: Frau Hitz, învăţătoarea rigidă şarjată la maxim şi morţişorul vorbitor. Un personaj gumat, foarte comic, cu gesturi de copil tîmpit, compune Pavel Bartoş în rolul elevului, schimbînd însă registrul cînd e vorba de interpretarea tipului macho şi a producătorului pervers.
Scenografia Alinei Herescu este un creuzet ludic, care concentrează cum nu se poate mai bine la nivel vizual atmosfera suprarealistă. Culorile vii, electrizante: portocaliul, albastrul intens, movul, coafurile stranii în care scenografa este maestră şi încălţămintea caraghioasă cu botul pătrat şi nunaţe aprinse potenţează adecvat aceast lume. Spectacolul lui Afrim este o bandă desenată din care se desprind succesiv scene şi figurine ciudate şi fascinante. Are soluţii ingenioase, un comic adipos şi o tensiune emoţională percutantă. De-asta îmi place şi mi se pare extrem de important că acest regizor reuşeşte să-şi pună amprenta pe tot ceea ce face.
De ce fierbe copilul în mămăligă? Ca să nu uite că din cea mai cumplită suferinţă se nasc clipele de fericire. O ultimă secvenţă dintr-un puzzle filmic halucinant închide viaţa de circ împachetată într-un vagon. Casa de pretutindeni şi de nicăieri a acestei familii, copilul-înger şi lacrimile lui Dumnezeu. Sfîrşit.