A fost o absolută onoare să o cunosc pe Charlotte, am și văzut prima proiecție internațională oficială a filmului Le otto montagne la Festival de Cannes 2022, unde a și câștigat Premiul juriului. L-am adorat, am adorat umanitatea lui, calmul naturii, felul neartificial de a atinge spectatorul, și poate că nici n-am cuvinte destule să pun accentul cum trebuie pe asta. Dar vestea bună e că puteți viziona filmul în contextul oficial al Visuale Italiane - Noul Festival de Cinema Italian din România, 2023 (în București între 6 și 12 martie 2023, Cinema Muzeul Țăranului, în Cluj-Napoca între 21 și 26 martie 2023, Cinema Arta și Cinema Victoria, în Timișoara între 30 martie și 2 aprilie 2023, Cinema Victoria).
De acum o să las interviul să-și facă treaba. Sper să vă placă!
Alberto Păduraru: Charlotte, spune-mi trei cuvinte care te descriu pe tine ca persoană și apoi trei cuvinte care te descriu pe tine ca regizoare.
Charlotte Vandermeersch (râde): Ce întrebare amuzantă! Ca persoană, aș spune curioasă, energică. Astea cred că sunt - curioasă și energică.
A.P.: Și al treilea? Haide. (râde) E atât de greu să te limitezi la trei cuvinte?
C.V.: Bineînțeles că e. Hm... (râde) Chiar e dificil... Aș spune răbdătoare.
A.P.: Și ca regizoare? Aceleași?
C.V.: Aș spune empatică, de ajutor ar fi încă unul. Și desigur, precisă. O combinație între liberă și precisă.
A.P.: Bune cuvinte. Mă surprinde puțin că nu ai cuvinte comune între cele două, dar cred că e explicabil. Dacă ar fi să alegi un film (din toate timpurile) despre care poți spune că ți-a dat direcția regizorală, care ar fi și de ce?
C.V.: Cel care mi-a venit în cap... și poate e ciudat să-l zic... e unul foarte edificator. The Deer Hunter al lui Michael Cimino. E foarte intens, iar ce-mi place e libertatea scenariului. E acolo o nuntă uriașă ruso-americană la început. Petrecerea e filmată circa 20 de minute - pur și simplu, oameni dansând, dar și tensiunea de dinaintea plecării băieților la război -, e despre celebrarea vieții cu un substrat de tensiune și-apoi despre cum războiul schimbă totul. Camera e foarte îndepărtată, observă petrecerea imensă, dar rămâne acolo, să te facă să te simți parte din ea. Nu e pus accentul pe prim-planuri. Și pe urmă vin scenele în care se joacă ruleta rusească, au pistoalele, și e totul atât de intim și de nebunesc... cred că povestea e foarte bine spusă. Nu prea sentimentală, dar foarte intensă, emoționantă, și totuși nu exagerat de sentimentală. Într-un fel foarte potrivit după mine.
A.P.: Înțeleg, bine echilibrat totul.
C.V.: Îmi plac filmele din anii '70 foarte mult, pentru cât de expresive pot să fie, dar fără să se ducă în sentimentalism, ba dimpotrivă, un pic poate chiar se duc în nebunie.
A.P.: Că tot ai adus vorba de sentimentalism, nu pot să nu te întreb asta, legat de viziunea regizorală, care sunt lucrurile care vă apropie pe tine și soțul tău - Felix van Groeningen, de asemenea co-regizor al Le otto montagne - și care sunt lucrurile care vă separă din același punct de vedere?
C.V. (râde): Ce întrebări bune! Tu scrii pentru o revistă de film? Sau vreun blog de film?
A.P.: Nu, de fapt scriu pentru o publicație online, Liternet.ro, unde mă focusez în principal pe critica de teatru și film. De asemenea, ador să fac interviuri cu tot felul de oameni, fie ei actori, regizori, producători etc.
C.V.: Am înțeles. Ce mă aduce aproape de Felix este iubirea pentru poveste și pentru personaje, tandrețea asta pe care o împărtășim, faptul că punem filmul deasupra noastră - e vorba și de ceva modestie, de a fi umil într-un fel bun - și îl ducem la capăt. Asta chiar naște o legătură între noi. Niciodată nu punem disputele noastre pe primul plan în fața unui proiect. Disputele sunt mai puțin importante, la fel cum noi suntem mai puțin importanți. Când ne certăm, în plan personal, lăsăm cearta deoparte și ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut cât de bine se poate. Ce ne separă? Uneori presiunea pe care o experimentezi la filmări, poate să fie vorba de foarte multă, foarte multe lucruri pot merge prost, poți pierde timp din cauza transportului, a unui actor, practic absolut orice poate fi dificil. Poate interveni orice. Și când te stresezi, ei bine, un fel de mod de supraviețuire se activează... Felix are mai multă experiență decât mine, așa că o să încerce să salveze situația. Iar eu o să fiu puțin șocată de toată panica aia, știi? Hai să zicem așa (gesturi sugestive ale mâinii) eu merg pe sub, iar Felix pe deasupra lucrurilor. Am ales la primul răspuns și cuvântul empatică. Cred că despre asta e. Trebuie doar să văd unde e nevoie de ajutor. Așadar, când el pleacă, încerc să am grijă de toată lumea de pe platoul de filmare. Sigur că e presiune și o simt și eu, dar încerc să mă calmez și să îi liniștesc și pe cei din jur. Asta o să încerc să fac.
A.P.: Ce imagine frumoasă a cuvântului empatic. Cum s-a născut ideea pentru filmul Le otto montagne? Ați citit romanul lui Paolo Cognetti și ați văzut potențialul de ecranizare? L-ați contactat voi pe el, sau viceversa?
C.V.: Cartea l-a găsit pe Felix de fapt. Și spun cartea, deși știu că nu despre carte per se e vorba (sau poate e, cine știe?). Cartea, așadar, i-a căzut în mână de două ori. Prima dată în Belgia, prin fostul lui producător. Îl știe pe Felix foarte bine, el citise cartea asta și i-a dat-o zicându-i: Băi, trebuie să citești asta! Iar Felix n-a apucat (râde). În fine, a început-o, dar s-a gândit: De ce aș citi romanul ăsta italian? Așa că a renunțat, l-a pus deoparte. Mai apoi tot cartea (nu ad litteram, sau poate că da, cine știe?) i-a revenit în mâini un an mai târziu. Producătorii care dețineau drepturile în Italia vorbiseră cu un producător britanic care-l știa pe Felix. Plănuiau să facă un film internațional - posibil în engleză - dar nu voiau un regizor italian. Așa că l-au întrebat pe Felix dacă vrea, după care i-au trimis cartea, iar de data asta a citit-o, n-a avut încotro. Se gândise că e deja a doua oară când dă peste ea, așa că trebuie. După ce a citit le-a confirmat imediat că va face filmul. Dar nu în engleză. Le-a zis că dacă-l face, îl face în italiană. Și asta e povestea filmului. Mai apoi m-am alăturat și eu să scriem scenariul împreună, iar în timpul procesului de scriere ne-a venit ideea să-l co-regizăm. Deci n-a fost din prima, el nu a mai co-regizat nimic, nici eu. Eu am mai lucrat colectiv unele spectacole, în teatru. Dar nu în film. Asta a fost și prima apariție ca regizor de film.
A.P.: Felicitări pentru așa un debut, a fost extraordinar. Eu l-am văzut în avanpremieră anul trecut în cadrul Festival de Cannes 2022.
C.V.: Pe bune? Ce tare.
A.P.: Cred că e favoritul meu din toată selecția în ceea ce privește imaginea. Felul în care a fost filmat e uimitor. Crezi că spațiul poate defini un film? Știu că Le otto montagne a fost filmat în trei locuri diferite - Nepal, Alpii Italieni și Torino. Au fost experiențe diferite de filmare? Ai câteva povești despre fiecare dintre locurile astea, în ce privește procesul de a face filmul?
C.V.: Să știi că au fost experiențe diferite. Am avut nevoie de multe locuri diferite în Alpi, am și avut foarte mult timp să ne pregătim. Nu cunoșteam munții aceia prea bine, așa că am mers de mai multe ori, din nou și din nou, apoi cu câteva luni înainte de filmare ne-am mutat acolo cu fiul nostru, ca să putem spune că ne-am familiarizat cât de cât, ca el să se simtă cât de confortabil se poate când începem filmarea. A fost așadar un proces lent, lent și frumos. Să te duci pe piscuri, să zici la fiecare: OK, putem ateriza aici? Dar aici? - zburând primprejur cu elicopterul. Cum altfel poți să decizi unde să filmezi? Te uiți continuu la videouri pe youtube (râde), cu oameni mergând, cățărându-se și filmându-se pe ei și împrejurimile, ca să ne decidem unde e cel mai bine să ne oprim. Dar de la un moment dat vrei să mergi chiar tu însuți să le încerci. Mai apoi, în Nepal ne-a fost imposibil să mergem din cauza Covidului, deci n-am putut să ne pregătim. Ne-am uitat iarăși la videouri, am folosit Google Earth să ne plimbăm peste tot (râde). Dar se simte așa de parcă nu poți să mergi în cele mai bune locuri decât tu însuți, sunt locuri în care nici măcar Google n-a ajuns. Am descoperit o vale, care e foarte aproape de Valea Annapurna, pe culmile Himalayei, dar care e accesibilă doar pe jos, se cheamă Valea Narfu. Am filmat acolo, în satul Nar. Ai de mers circa două zile și jumătate până la el, e un sat situat la 4.200 m altitudine, la care nu ai cum să ajungi altfel decât cu măgărușul. Așa că am convins compania de producție să mergem într-un circuit împreună, nu am folosit elicoptere sau jeepuri, așa cum făcusem în Alpi, niciun fel de unealtă ajutătoare (râde). În Nepal doar am mers. Nu eram pregătiți, a fost așa ca o experiență de documentare, descopeream ceea ce ne place chiar din mers. Și fie folosești imediat peisajele ca să filmezi, fie le notezi și filmezi la întoarcere, improvizezi. Așa că a fost o experiență mult diferită, mult mai solicitantă fizic și obositoare, toți am slăbit cam 4 kilograme. Extraordinară experiență. Deci a fost și despre a găsi - într-un timp scurt - un fel așezat de a face filmul. Nu în sensul de a zbura undeva și de a-i întreba pe oameni: Hei, ai putea sta acolo în câmp și să fii fermier? Nu am vrut așa ceva. Tot ceea ce se vede e real, iar oamenii surprinși pe peliculă pur și simplu erau acolo (râde). Nu erau actori.
A.P.: E fascinant! Uau!
C.V.: Apoi în oraș... Foarte diferit. Totul se strâmtează parcă. Totul, ca și cum nu ai avea prea multe posibilități, pentru că nu mai ai spațiile alea libere, știi? În munți totul e imens, apoi hodoronc tronc intri în oraș și totul devine mic, și vrei să te întorci la imens. Multe uși, multe ferestre. Cutii.
A.P.: Înțeleg. Uau! Superb. Când și unde se oprește munca unui regizor?
C.V.: Cred că acum se oprește, oarecum. După interviul ăsta (râde). După care ai lansare, și o iei de la capăt cu promovarea. Nu se oprește dintr-odată. Proiectul e gata de ceva timp, dar mereu apar lucruri noi, micuțe, ai promovare de făcut, e foarte important să susții și partea asta. Continuă să curgă. Ce vreau să zic, interviul de față e și el o parte din treaba de regizor, la fel cum e să livrezi proiectul.
A.P.: Uau! Nu m-am gândit la asta. Sunt total de acord. Dar când am conceput întrebarea, mă gândeam în mod specific la film. Știi tu, punctul în care încep actorii să lucreze și regizorul se oprește. În sensul ăsta am zis, dar oricum e foarte interesantă perspectiva.
C.V.: Aaa! Actorii trebuie să fie starurile scenelor, bineînțeles. Sunt scenele lor! (râde). Ei aduc viața în scene, nu noi, nu eu. Așa că încerci să-i binedispui, să-i ajuți să o facă mai autentic, să le dai încredere. Dar ține de ei să fie liberi și să zboare. La asta mă refeream și în primul răspuns. Precis și liber. Te conectezi cu persoana, o înțelegi, înțelegi ce are nevoie ca să se simtă liberă și inspirată în scenă. Ești foarte atent și încerci să le dai actorilor ceva cu care să lucreze, dar să se și simtă bine, confortabil, chiar dacă faci o scenă tristă. Ceva să îi inspire și să le dea încredere. Ai lucrurile sub control ca regizor. Spui oamenilor unde să stea, unde să nu stea, unde să pună luminile, blabla, imaginea, DOP-ul desigur, le dai replicile, repeți cu ei, scrii texte... apoi deodată fluieri și le zici: Haideți! După care te oprești. Pentru că ei trebuie să simtă că pot prelua de la tine conducerea și că pot filtra, nu ar trebui să fie nimic de genul: Ah, trebuie să fac ce îmi zice și asta... Știi ce zic?
A.P.: Crezi că e un dezavantaj sau nu pentru tine - în sfera regiei de film - faptul că ai un background de regie teatru?
C.V.: Aaaa, nu! Nu e un dezavantaj în mod sigur. Cred că toată munca depusă m-a ajutat. Sigur că e o mare diferență, da. Dar la final e vorba numai despre a spune o poveste. Codul se schimbă, în film e - deseori - mai realist. Dar poți să dai și peste vreun film expresionist (râde), însă felul în care am făcut noi filmul ăsta e cu mult mai naturalist. Lucrurile sunt puțin diferite în teatru, dar până la urmă e vorba despre același nucleu - să crezi în ceea ce spui, să știi ce să spui sau când să nu spui nimic, cum să-ți folosești corpul, cum să ai încredere în tine și în instinctele tale.
A.P.: Ai ceva planuri de viitor în regia de film? Te vezi experimentând cu genuri diferite, sau ai vrea mai degrabă să dai naștere unei semnături?
C.V.: Nu mă văd experimentând cu genuri, nu. Cred că dacă aș face un film pe cont propriu ar fi mult diferit față de a face un film cu Felix - el are stilul lui. De asemenea, depinde de poveste, data viitoare o să fie altceva, s-ar putea să arate complet diferit. Sunt împreună cu Felix de... E partenerul meu de 16 ani și am crescut împreună. Eu acum am 39 de ani. Am început la 23. Ce nebunie, așa-i? E ca și cum l-am văzut întreaga lui viață de adult, l-am văzut lucrând. I-am citit toate versiunile în lucru, mereu îi spun cum mi se par, am și jucat în filmele lui. Am învățat enorm de la el. Și cred că se duce mereu către o poveste care îl atinge, iar mai departe totul vine din sentimentul ăla. De asta nici nu credem în genuri. Doar un feeling. Acolo e baza, fiecare decizie de acolo vine. Cred că și eu sunt la fel, asta e ceva ce literalmente împărtășim. Și poate e fiindcă sunt cu el de atâta timp, nu știu (râde). Dar împărtășim asta, da.
A.P.: Grozav! Spune-mi ceva despre tine pe care îl pot regăsi și în personajele filmului - Pietro sau Bruno (C.V. râde). Poate să fie vorba despre o trăsătură de caracter, un crez etc.
C.V.: Eu am trei frați și am crescut cu un tată foarte absent și care avea multe probleme - chiar mai multe decât tatăl portretizat în film - dar în fond am dat formă personajului din film din experiența personală. Poți să spui că imaginea tatălui și nevoia lui Pietro de a fi văzut și apreciat... e ceva ce și eu am cunoscut - momentul în care Pietro vine bărbătește la tatăl său și îi spune: Pot să vin cu tine. Iar tatăl îi răspunde rece: Trebuie să fii puternic. Nu poți fi un copil, nu ai voie să fii, trebuie să devii bărbat, să reușești. Felul ăsta de a-ți dori să fii iubit și totuși de a te și simți ciudat din când în când prin preajma tatălui tău, să nu prea știi cum să te comporți, ce să spui. Nu-i ca și cum se iau în brațe mereu. Sunt și familii care fac asta - noi facem asta acum în casă. Dar în copilăria mea n-a fost așa. De parcă aș căuta să aflu cum e o persoană și aș descoperi două. O apreciez mai mult pe una dintre ele mai mult decât pe cealaltă. Iert. E ceva foarte aproape de mine, incredibil de aproape. Și asta chiar a fost o linie pe care mi-a plăcut să lucrez.
A.P.: Mulțumesc pentru timp și pentru răspunsuri, a fost o plăcere. Și felicitări, de asemenea! Abia aștept să-ți văd viitoarele filme, dar o să mă interesez și de partea de teatru, fiindcă mă pasionează.
C.V. (râde): E greu de găsit, când lucrez în Belgia... nu prea filmăm în teatru. Așa că sunt greu de găsit materiale. Totuși, am făcut un monolog după o carte minunată de Johan Harstad - un autor norvegian -, monologul se chema Buzz. Poate-l găsești, sau măcar vreun trailer...
A.P.: Sau măcar o cronică.
C.V.: A, da. Dar e greu cu traducerea, fiindcă e în olandeză. Am fost să montez în Norvegia monologul, am mers de câteva ori, poate poți găsi și ceva în engleză, nu știu (râde). Te descurci tu!
A.P.: Mulțumesc!
C.V.: Și eu mulțumesc tare mult, Alberto! Pa pa!