Should I Stay or Should I Go - Le otto montagne / Cei opt munți la Visuali Italiane - Noua Cinematografie Italiană în România, 2023

Pietro și Bruno, doi puștani, se împrietenesc în munți. Bruno este de-al locului, Pietro orășean. Tatăl lui Pietro, deși lucrează în industrie la Torino, vine adesea pentru drumeții pe munte, chiar și la mare înălțime. Aici simte el că trăiește cu adevărat. Încurajează prietenia celor doi, care devin pentru puțin timp partenerii săi de drumeții și cățărări pe ghețari. La un moment dat, însă, viața îi desparte pentru ani buni. Apoi, îi reunește: Bruno (Alessandro Borghi) și Pietro (Luca Marinelli) se regăsesc la maturitate; prietenia lor se reaprinde în aceleași locuri montane în care s-au cunoscut prima dată. Între timp, au devenit bărbați bărboși și hotărâți. Însă apropierea lor are limite: fiecare își va căuta împlinirea în direcții diferite. Pietro, neliniștit, va explora depărtările. Din contră, Bruno, la fel de încăpățânat, se va agăța de locurile natale.


De aici, din această opoziție a căilor celor doi prieteni, vine și titlul filmului, trimitere la un vechi simbol indian: roata cu opt spițe, dharmachakra. Asociată discului solar, ca și spirala din spațiul nostru, mai este descrisă drept "ochiul lumii". Un simbol al luminii și al înțelepciunii în sens larg, așadar, care a primit de-a lungul timpului numeroase interpretări în diverse religii orientale. În cazul de față, roata, desenată sub formă de diagramă, este înțeleasă ca o hartă a evoluției și căutărilor spirituale. Cele opt puncte în care spițele intersectează marginea circulară reprezintă munții călătoriei prin lume, pe când butucul nu este altceva decât muntele central, al originilor, în care iluminarea este atinsă prin statornicie. Hălăduirea sau peregrinarea reprezintă destinul lui Pietro, cel care nu își găsește locul; punctul central este Bruno, cel care își urmărește evoluția pe același munte pe care a crescut - singurul pe care îl cunoaște, singurul de care este cu adevărat interesat.

Cuplul regizoral Felix van Groeningen și Charlotte Vandermeersch calibrează atent simbolistica. Nu exagerează în vreo peltea ezoterică, în care, de exemplu, urcușul ar fi fost complezent prezentat ca o evoluție spirituală fără consistență, dar cu multe oftaturi pline de subînțelesuri vagi. În schimb, au grijă ca o sumedenia de inserturi - cu elemente ale naturii precum pârâie sau copaci, cu plimbări / mișcări ale personajelor în cadre înflorite - să fie perfect acordate cu zbaterile și căutările psihologice ale protagoniștilor.

Încadrarea aproape pătrată a imaginii pune în valoare relația intimă a personajelor cu muntele. Așa cum mărturisea și co-regizoarea Charlotte Vandermeersch, prezentă la cinematograful din Muzeul Țăranului Român din București în deschiderea festivalului Visuali Italiane 2023: dacă ar fi ales cadrul american clasic, cel care a surprins atât de iconic întinderile americane, muntele ar fi fost tratat pe orizontală (landscape). Ar fi fost astfel privat de urcușul surprins adesea în mod fizic.
 
Cu alte cuvinte, cadrul general lăbărțat pe orizontală ar fi anulat efectul direct, diagonala de 45 de grade caracteristică urcării cu efort a pantelor abrupte, adesea prezentă în Le otto montagne / Cei opt munți.

Bineînțeles că există cadre generale cu măreția culmilor montane, bineînțeles că poți savura lumina apusului care le aurește crestele. Însă, întotdeauna după astfel de cadru general - iar asta este o calitate marcantă a ritmului pe care îl imprimă montajul filmului - cadrul se strâmtează la nivelul mediu sau chiar în cadru apropiat la nivelul omului.

Totodată, imaginile preocupate de frumusețea muntelui sunt dublate cu vocea retrospectivă și confesivă a lui Pietro - reminiscență literară din romanul omonim a lui Paolo Cognetti. Așa că respectivele cadre nu reprezintă un exercițiu banal de admirație față de peisajele montane, ci un fundal adecvat fluxului rememorativ al naratorului. Cu alte cuvinte, Le otto montagne / Cei opt munți scapă de ispita de a fi un film turistic de promovare a drumețiilor montane prin Alpii italieni pentru că țese bătut imaginile în evoluția personajelor.

La polul opus, orașul nu face obiectul căutărilor estetice. Câteva cadre strânse indică ideea simplă de presiune, de limitare a libertății de acțiune. Într-una, Pietro copil apare ca și cum ar fi încarcerat într-un balcon de bloc, în timpul unei ploi mocănești care strânge și mai mult cercul opresiv al peisajului citadin. La mult timp distanță, același Pietro, de această dată tânăr studios, locuiește într-o mansardă întunecată, în care o grindă de susținere taie oblic și auster imaginea.

Chiar și tatăl lui Pietro, pasionat de drumeții montane, este arătat stresat în contextul industrial în care lucrează. Iese la un moment dat dintr-o fabrică, îmbrăcat într-un halat gri, semn al înregimentării sale în lanțul de producție, fumând nervos și privind temător, în timp ce este chinuit de o boală de plămâni ce se vestește nemiloasă. Avem impresia că maladia de care suferă, este, de fapt, însuși orașul.

Totuși, perspectiva subiectivă a lui Pietro este astfel construită încât să atragă identificarea audienței citadine: un orășean educat, iubitor de munte doar în timpul liber. Bruno, prietenul său și om total al muntelui, rămâne întotdeauna "un altul", puțin neînțeles, aproape sălbatic. De altfel, într-o conversație, Pietro chiar îl roagă să traducă în dialect local tocmai această expresie, omul sălbatic, asumată explicit ca un ideal de Bruno, într-un joc al lor în care Bruno traduce diverse expresii din dialectul local. Chiar pe Pietro îl re-numește în Berio, echivalentul dialectal al numelui, săvârșind actul simbolic al rebotezării ca inițiere în universul verbal al muntelui.

Bruno, cu o figură de filosof al limbii, avertizează că "natura" este pentru orășeni ceva abstract, însă pentru munteni nu există acest concept. Conform lui, mentalul unui locuitor al muntelui este compus strict din noțiuni concrete: "pășune", "pădure", "vacă", multe dintre ele fiind legate direct de obținerea hranei.

În concluzie, și surprinzător de plăcut aș adăuga, durata de aproape 2 ore și jumătate funcționează clar în favoarea filmului. Sentimentul de epopee a maturizării urmărită pe durata a peste 20 ani este surprins în interacțiunile încărcate de tensiune, dar și în acele inserturi bine ritmate cu cadre naturale și / sau călătorii. Alternarea între ele oferă o extensie organică în timp și în spațiu a dezvoltării personale a fiecăruia și a dialecticii prieteniei dintre cei doi.