Momentele muzicale subliniază, accentuează, complementează textul britanicului Simon Stephens (premieră absolută: 2009, la Royal Exchange, în Manchester). De cele mai multe ori, ele aduc la lumină furiile uriașe ce tulbură adâncurile celor 7 adolescenți, aflați în pragul absolvirii studiilor liceale, într-un anonim orășel de provincie din Anglia. Volumul muzicii e sus, așa cum ar trebui să fie în cazul punk-ului (sound design: Andrei Doboș). Ca să intre bine în urechi, în piele, în oase, în cap.
În rolul complex al lui William Carlisle, Dan Pughineanu (proaspăt nominalizat la UNITER 2023 pentru rolul secundar Marlene, amfitrion din Opera de trei parale a lui Răzvan Mazilu de la același Excelsior) conduce distribuția din Punk Rock. Afișând o abilitate cu totul remarcabilă de a nu folosi aceleași mijloace de la o scenă la alta, capabil deopotrivă să ia prim-plan-ul ori să stea în plan secund după cum o cere desfășurarea acțiunii, Pughineanu afișează, la nici 28 de ani, o siguranță de sine (jucând un personaj zdrobit de nesiguranță!) cu totul remarcabilă. Ar fi puțin că e o revelație!
Și ar fi injust să nu subliniem forța întregii distribuții. Capacitatea Ioanei Niculae de a mixa, în pielea lui Lilly Cahill, curiozitatea aparent naivă cu maturitatea auto-cunoașterii și cunoașterii celui în contexte erotice. Abilitatea lui Matei Arvunescu de a nu se lăsa confiscat de tipologia bullying a personajului Bennett Francis, permițând astfel insinuarea credibilă a necunoscutei fațete a personalității acestuia. Explozia Anei Udroiu (Cissy Franks) care nu înăbușă frica tăcută pe care adolescenta nu și-o poate depăși în momentele când iubitul Bennett e la putere. Demnitatea cu care Alex Popa îl încarcă pe un Chadwick Meade sortit să încaseze loviturile. Energia tonică imprimată de Teo Dincă personajului Tanya Gleason. Șarmul lui Nicholas Chatman by Alex Călin, chitaristul-șef al distribuției.
Spectacolul crește scenă după scenă, punkăreală după punkăreală. Deși surprinzătoare, duritatea finalului se mulează pe o sală pregătită să încaseze un deznodământ brutal. Poate un caz particular izolat, poate o metaforă, dar una construită pe un eșafodaj cât se poate de realist. Dinamica din viața adolescenților e uluitoare. Schimbările hormonale, specifice vârstei, suprapuse problemelor familiale, contextului social, particularităților financiare și accesului amplu la angoasele globale pot naște dinamită curată.
Naturalețea cu care Punk Rock-ul lui Vlad Cristache virează de la atmosfera cvasi-idilică din primele scene la deznodământul cel greu e probabil cea mai impresionantă realizare a montării de la Excelsior. Nu avem de-a face cu o mână de copii ciudați, bizari, periferici, ci avem de-a face cu o seamă de școlari mai degrabă obișnuiți, oleacă peste medie din punct de vedere financiar, oleacă sub medie din punct de vedere al situării față de centru (fie el educațional sau monden-distractiv), cu probleme familiale și de identitate tipice epocii, care se îmbracă în uniformă, dar privesc peste ziduri & visează dincolo de orice normă (excelentă ideea schelelor imaginate de scenografa Andreea Tecla în al căror vârf puștii capătă aer de exploratori / învingători), care citesc, iubesc, se feresc, se oferă, se resping, așa cum se întâmplă lucrurile la vârsta lor, pe vremea lor, pe vremea noastră, pe vremea celor de azi.
Momentele muzicale ne aruncă într-un soi de vis cu alură de videoclip. Povestea între ale cărei episoade sunt intercalate muzicile (delimitarea se produce atât la nivel sonor, cât și vizual: personajele dramaturgice își vorbesc unul altuia, muzicanții ni se adresează direct / textura luminilor variază major & semnificativ între song-uri și proză - lighting design: Cristian Șimon) ne avertizează că ce am ascultat nu e nici pe departe doar un cântec, o trupă, o scenă. E mai degrabă realitatea servită în formă condensată. Ca un glonț care pleacă dintr-o armă și în câteva fracțiuni doar retează o viața. Bang! Punk!
(foto: Andrei Gîndac)