Cred că spectacolul nu e nimic din ceea ce declară regizorul Vlad Cristache într-un interviu pentru Zile și nopți că este. Sigur, e o chestie interesantă, o experiență vizuală incredibilă, un performance muzical extraordinar. Sigur, actorii sunt excelenți și se vede efortul depus pentru pregătirea acestor roluri, iar decorul e spectaculos. Dar nu e nicidecum "un must see pentru publicul tânăr", cel puțin nu dincolo de pur entertainment, nu în sensul că spectacolul ar schimba ceva profund în ei. De ce? Pentru că publicul tânăr va ieși foarte probabil din sală fără să se fi regăsit aproape deloc în ceea ce va fi văzut pe scenă. Nu va vedea "o rană vie", nu va vedea "anti-norme sociale, anti-profesori, anti-părinți" (deși punkul e prin definiție anti-orice). Și asta pentru că textul e scris de așa natură încât să facă totul mult prea neverosimil. Cred că tinerii, adolescenții îndeosebi, s-ar identifica mai degrabă cu cei din filmul The Wall al lui Pink Floyd, dat fiind faptul că nu de puține ori adolescenții se simt just another brick in the wall. Diferențele dintre text și realitatea din România sunt destul de mari: examenul de bacalaureat nu se (mai) dă la șapte materii, simulările nu cântăresc deloc în nota finală de la bac, bullying-ul propriu-zis nu se manifestă prin violență fizică în școală, ci mai degrabă în afara școlii, și, mai ales, nu există niciun fel de scenariu posibil / plauzibil în care niște liceeni s-ar împușca între ei chiar în incinta liceului. Sau oriunde, de fapt. Nu există niciun scenariu posibil în România anului 2023 în care niște liceeni s-ar împușca între ei.
Povestea e destul de simplă (și mulți sunt cei care l-au acuzat pe Simon Stephens că s-a inspirat excesiv din alte texte mai mult sau mai puțin celebre): o fată se mută într-un nou liceu și se integrează într-o gașcă. Examenul de bac bate la ușă, toți liceenii sunt ahtiați după note bune și, inevitabil, simt pe umeri povara lor. Cum e de așteptat, există un tocilar care este ținta tuturor glumelor, un bad boy care dă pe spate orice fată, un bully care își maschează insecuritățile prin agresivitate, un antisocial (care, de altfel, e singurul personaj care evoluează într-un anume sens pe scenă: de la antisocial pierdut în timp și spațiu la tocilar, pentru ca în final să adopte un comportament de nebun) și niște fete care-și doresc, fiecare în felul său, să se individualizeze. Se întâlnesc în pauze, discută, se iau la mișto, se îndrăgostesc, se tachinează, își mai dau capace, mai fac sex din când în când. Probabil ăsta e unul dintre puținele lucruri verosimile din întreg spectacolul. În final, antisocialul-tocilar-ciudat-pierdut-în-spațiu-și-nebun îi omoară pe restul. În fine, aproape pe toți. De ce? Asta încă mă întreb și eu.
Probabil că Punk Rock ar putea fi un bun spectacol de teatru absurd, fără însă să-și fi propus acest lucru. Spun asta pentru că scenele nu prea par a avea legătură imediată între ele, nu prea se pot stabili conexiuni, totul pare că se potrivește ca nuca în perete și, colac peste pupăză, exact atunci când ai senzația că începi să pricepi ceva și să urmărești firul poveștii vine un performance punk live. Aproape similar cu filmele de la TV care atunci când ajung la un punct culminant sunt întrerupte de reclame. Exact atunci când ți se pare că înțelegi de ce unele personaje fac ceea ce fac, vine o scenă în care unul ține un discurs cvasi-filosofic despre sensul vieții și despre binele din lume. Și iar se rupe filmul. Cam ca în partea a doua de la Cântăreața cheală, de exemplu. Dă această alăturare de scene o imagine asupra adolescenței? Pentru mine mai degrabă nu.
Tot ceea ce am scris până acum înclină clar balanța înspre ideea că nu mi-a plăcut spectacolul. Dar întotdeauna există un dar. Sunt și lucruri care mi-au plăcut și care cred că trebuie menționate și aplaudate. Le-am trecut repede în revistă la început, le reiau acum mai pe larg. Cumva ușor de intuit, primul ar fi muzica. Dacă spectacolul ăsta ar fi un puzzle, muzica ar fi una dintre piesele esențiale. E fresh (chiar dacă vremurile punk-ului sunt destul de îndepărtate), se completează bine cu un joc alert de lumini, iar versurile devin, de la un punct încolo, de-a dreptul sfâșietoare. Ceea ce e ciudat și inedit totodată, căci punk-ul e punk, nu e un stil cantabil, ci "țipabil", dar cumva toată experiența asta devine ceva visceral, profund uman, ca un soi de pumnal înfipt în stomacul spectatorului. Este evident (și de lăudat) efortul depus de actori pentru a reuși să cânte așa, mai cu seamă că o bună parte dintre ei nu au avut înainte de acest spectacol decât legături tangențiale cu instrumentele la care cântă în spectacol. În acest sens, sunt de reținut Andrei Doboș (sound design), Lucian Maxim (preparator muzical percuție) și Adi Coman (preparator muzical chitară și bas).
Apropo de actorii care au reușit ceva năucitor în ceea ce privește performanța muzicală, ei înșiși reprezintă un mare atu al spectacolului. Lui Dan Pughineanu îi iese un adevărat tur de forță pe scenă, reușind să treacă printr-o gamă variată de stări într-un mod nefiresc de credibil, deși al său William pare mereu la limita căderii într-o ficțiune care îi va frânge personalitatea. Matei Arvunescu are un mare merit, anume acela de a-și fi însușit nuanțat și complex personajul lui Bennett Francis, care vrea să pară macho în ciuda unei fragilități pe care încearcă să o mascheze printr-o atitudine dominantă. Dincolo de aparența sa de băiat sigur pe el, intimidant pe alocuri, Bennett este o ființă vulnerabilă, care are nevoie de afecțiune, și pentru această afecțiune lasă deoparte rațiunea. Alex Popa dă viață celui mai ingenuu personaj cu putință, lui Chadwick Meade, personaj pentru care nu poți să simți decât empatie, compasiune, neputință, uneori furie, văzând cum se lasă strivit (la propriu și la figurat) în relația sa cu Bennett. Alex Călin reușește să se pună în pielea unui adolescent incredibil de natural, parcă uneori un pic mai bine decât reușesc adolescenții înșiși, astfel că personajul său e unul credibil și (tind să cred că) foarte atent construit. Teo Dincă, Ana Udroiu și Ioana Niculae sunt pur și simplu splendide și trec natural și convingător prin toate stările extreme ale personajelor, cu o emoție trăită la modul absolut, iar chimia perfectă dintre Tanya Gleason, Cissy Franks și, respectiv, Lilly Cahill - susținută de o mișcare scenică ce inspiră fragilitate și forță deopotrivă- conferă o oarecare veridicitate tuturor stărilor pe care le întruchipează. Spun oarecare, pentru că "veridicitate" nu e un cuvânt potrivit pentru a descrie acest spectacol, după cum am arătat în debutul acestui articol. Oliver Toderiță și al său doctor Harvey sunt contrapunctul ideal pentru toată explozia de emoție și hormoni care se întâmplă pe scenă până la apariția sa. Calm, atent, cu mișcări bine calculate, este de o simplitate foarte potrivită prin contrastul ce se stabilește față de tumultul interior al celorlalte personaje.
Nu în ultimul rând, scenografia Andreei Tecla e halucinantă, spațiul construit putând reprezenta atât mediul în care trăiesc personajele, cât și o oglindire a interiorității acestora, o reflectare a gândurilor și trăirilor ce par a îi ține captivi mai mult decât mediul școlar claustrant. Spațiul creat se integrează armonios în aceeași stranie fluiditate a unei povești în care totul pare a fi suspendat într-o permanentă absurditate. Poate că spargerea decorului n-ar fi trebuit să fie decât o metaforă pentru spargerea tiparelor în care adolescenții sunt obligați să se încadreze, dacă povestea pe care textul o spune ar fi fost mai clară.
Reluând o idee de mai sus, îmi e greu cumva să trag o concluzie pertinentă în ceea ce privește Punk Rock-ul lui Vlad Cristache. Are plusuri și minusuri evidente care, în final, se contrabalansează. Ce mi-e destul de clar e că spectacolul e cu adolescenți, dar nu neapărat despre ei (deși își propune să fie). Nu am văzut "nevoia de libertate pe care o simt adolescenții" și nici "unde e limita peste care nu poți să treci în încercarea de a fi cu adevărat liber". Firește, e o părere, deci se caracterizează prin subiectivitate și poate că un adolescent ar vedea altfel lucrurile (ironic că spun deja asta, pentru că vârsta mea încă se termină în -teen). Așadar, aș zice că spectacolul e de văzut, pentru că fiecare poate vedea altceva în el - un spectacol despre revolta adolescentină și despre tumultul caracteristic acesteia, un performance punk și / sau anti-punk (pe care regizorul a numit-o "partea scufundată a iceberg-ului, coșmarul care se ascunde sub aparenta jovialitate a vieții de liceu", lucru care are sens într-o oarecare măsură) sau, ca în cazul meu, un spectacol de teatru (cvasi-)absurd destul de simpatic și cu câteva lucruri foarte bune, din care nu lipsește discursul deja clișeistic al teenagerilor plin de cuvinte precum "gen" "coaie" sau "omg" (traducerea și adaptarea la limbajul actual aparținându-i lui Bogdan Budeș).
(foto: Andrei Gîndac)