Dramaturgul britanic pune pe tapet o radiografiere dură, severă, în gamă realistă, a idilelor și conflictelor dintre tinerii aflați în preajma examenelor de la sfârșitul liceului, introspecție focusată pe șapte personaje analizabile din punct de vedere caracterologic-temperamental. Tipologii analizabile freudian mai întâi. Accentul cade mai ales pe trei dintre ei sau chiar patru: William Carlisle, frustratul introvertit, Bennett Francis, scandalagiul, bătăușul extrovertit, un fel de macho plin de sine, Chadwick Meade, tocilarul bleguț, timid și nou-venita Lilly Cahill, nevinovată purtătoare de nuri, doritoare în secret de experiențe sexuale.
De menționat că aceste caractere nu sunt rigid incluse în arhetipuri șablon. Li s-ar reduce complexitatea. Hipersensibilitatea lui William e mascată de seriozitate și preocupare pentru studiu. Bennett iese uneori din starea conflictuală iar Chadwick știe să dovedească o anume demnitate în umilințele îndurate din partea lui Bennett. Dan Pughineanu în William dă glas surdinizat tumultului interior prin replici pompate repezit, alternate cu melancolizări, dar nu atât de profunde încât să explice crimele odioase comise în final. O carență a dramaturgului, nu a actorului, desigur. Întrebându-se De ce am făcut asta? el răspunde sec, implacabil Pentru că am putut face și spectatorul rămâne stupefiat. În strat superior, crimele lui William, de neimaginat până în momentul producerii lor, rămân să arunce o lumină rece, sfidătoare asupra maladiei lumii în care trăim. E vorba de o criză majoră pe care o extrapolează declamativ Chadwick într-un scurt discurs despre relele lumii. Agresat violent de Bennett, Chadwick găsește resurse spre a-l înfrunta cu aceste cuvinte profetice, extrase din știrile și statisticile mondiale privitoare la... sănătatea planetei. Este demnitatea recâștigată a personajului, exprimată ritos de Alex Popa într-un punct maxim al conflictului, deși ți-e milă tot timpul de acest băiat sensibil, învățăcel cuminte, conștiincios. Fragilitatea lui psihică, timiditatea amintesc de Billy Bibbit din Zbor deasupra unui cuib de cuci, fără sfârșitul tragic al acestuia. Dar, totodată, scena conflictului mi se pare ușor falsă, ca scriitură. E greu de crezut că înfierbântatul Bennett, la paroxismul furiei, poate fi învins cu un asemenea discurs al celui batjocorit permanent.
Matei Arvunescu în Bennett este violența întruchipată într-un corp atletic dirijat de instincte, stăpânit de resentimente și cruzime. El conturează forța brută a unui bătăuș notoriu, lipsit de scrupule. Inocența reală sau trucată a fetei venite din altă localitate este desenată cu mult firesc de Ioana Niculae în personajul Lilly Cahill, o adolescentă conștientă de farmecele sale. Cel mai simpatic și sănătos la minte, cu reacții normale, mi se pare Nicholas Chatman conturat cu precizie de Alex Călin. Ana Udroiu (Cissy Franks) și Teo Dincă (Tanya Gleason) întregesc distribuția ca părți ale unei găști funcționale până la un moment dat. În contrabalans cu hormonii explozivi și zvăpăielile, căutările tensionate ale grupului școlar, apare în final Oliver Toderiță / Robert Radoveanu (distribuția e alternativă) în postura sobră și calmă a doctorului Richard Harvey, un apendice anemic, dar necesar s-ar zice la dezamorsarea încordărilor spiritelor.
Peste conflictul evidențiat, regizorul țintește spre extrapolarea limbajului clasic apelând la piese rock susținute vocal, la chitară sau tobe chiar de actorii din spectacol, după ce au fost pregătiți de Lucian Maxim (percuție), Adi Coman (chitară și bas). Atâta muzică explozivă, condensată în piese puternice n-am mai întâlnit într-un spectacol teatral de la Cum se numeau cei patru Beatles? sau City Sugar (de Stephen Poljakoff, în traducerea lui "Hippie" Pittiș) cu Marcel Iureș în Clujul anilor 1980 -1981, în regia lui T. Th. Ciupe. Adevărate tunete răscolitoare, susținătoare și amplificatoare ale tensiunii dramatice.
Complicata schelărie metalică a decorului, realizat de Andreea Tecla, sugerează nu numai mediul școlar claustrant, dar și cuștile de autoizolare a eroilor sau sumbra realitate în care sunt încătușate relațiile umane. Spargerea planșelor verticale sunt tot un soi de spargere a uzanțelor, a tiparelor ca și formula "să-ți arzi cravata" (ținută obligatorie în școală) care devine un simbol al nesupunerii, al eliberării de normele prăfuite. Light și sound designerii Cristian Șimon, Nicoleta Ivan și Andrei Doboș punctează prin stridențe și efecte frisonante fierberea din revolta adolescentină a protagoniștilor. O revoltă care instaurează, provocator și iresponsabil ANOMALIA, cuvânt scris pe un planșeu alături de formule matematice, geometrice etc. Finalul, care te lasă perplex, aduce în atenție aserțiunea reținută din romanul lui John Wain Un cer mai mic: "Generațiile de revoltă se transformă treptat în generații de acceptare". După ce William își ucide gratuit colegii mai putem spera într-o revenire la normalitate?
(foto: Andrei Gîndac)