Filme surori, Triangle of Sadness (regia: Ruben Östlund, 2022) și The Menu (regia: Mark Mylod, 2022), sunt cele mai recente opere ale unor regizori-scriitori ce și-au definitivat în ultimii ani o nișă artistică bazată pe revigorarea filmului-ca-critică.
În aceeași barcă
O listă de similarități între cele două filme: plasarea acțiunii în spații insulare menite să separe fizic clasa superioară de restul societății, abordarea idei de aservire via cadrul unui restaurant sau al unui vas de croazieră, sau utilizarea unui cuplu-amalgam codificat strict tranzacțional ca motor al acțiunii.
Niciunul din aceste elemente izolate nu trasează o linie continuă între Triangle... și The Menu. Ceea ce le unește este un curent de critică socială care mută camera de pe dificultățile muncitorului contemporan, la clasa superioară super-bogată, aceasta reprezentând problema esențială a erei contemporane.
Valuri în Noul Val
Dacă lărgim puțin cadrul, putem concluziona că filmul social se află într-o renaștere stilistică de câțiva ani. Östlund și Mylord nu inaugurează un nou val critic în cinema. Înainte de unghiul horror-comedic al lui The Menu, am avut Get Out (regia: Jordan Peele, 2017), un horror care creează o imagine a spațiului insular al identității rasiale americane fără reprezentarea ei concretă. Michael Haneke avea în vizor familia burgheză, în thrillerul critic Caché, încă din 2005.
Ceea ce putem numi provizoriu noul val în filmul de conștiință critică se diferențiază în abordare mai mult decât în mesaj. Temele neorealismului italian, bătrân de 70 de ani cum este, sunt la fel de relevante ca ale acestui presupus val. Însă noul film social se autocaracterizează prin direcție artistică, filmică și narativă, ce pot fi numite oricum altcumva, mai puțin realiste.
Puternic stilizate, mai des horror sau thriller decât tradiționala dramă și ,înainte de toate, neverosimile, filmele noului val critic sunt mișcarea de la neorealism la nerealism.
Din acest unghi, filmele siameze The Menu-Triangle... își găsesc locul cu ușurință într-o axă evolutivă cu exponenți precum Sorry to Bother You (regia: Boots Riley, 2018), Uncut Gems (regia: Josh & Benny Safdie, 2019) sau The Neon Demon (regia: Nicolas Winding Refn, 2016).
Putem, totuși, distinge un singur detaliu comun pentru cele două filme și absent din alte exemple: vizorul se mută de la subiectul muncitor, neavut, marginal, înspre cel privilegiat, putred de bogat.
Ambele filme folosesc omul de rând, lucrătoarea sexuală Margot (Anya Taylor-Joy) sau muncitoarea precară Abigail (Dolly de Leon) drept unghiuri și contraste pentru subiectul principal: cei neinteligibil de bogați.
Afectul se schimbă, de asemenea, de la empatie sau compătimire, la degradare și scârbă.
Adâncimi diferite
Trebuie clarificat, deși similare, Triangle... și The Menu nu sunt echivalente. Atât în direcția tematică cât în abordare filmele se află, dacă nu la poli opuși, cel puțin la mile depărtare.
Ambele filme inițiază răsturnarea relației de putere, implicite acestora. Imaginea rezultată și miza lor critică sunt însă diferite.
Industriile în jurul cărora regizorii își centrează poveștile sunt un bun punct de plecare. Conflictul de clasă se codifică în ambele filme prin intermediul unei industrii asociate cu ierarhizarea. The Menu se oprește asupra unei imagini a industriei culinare perimate. Actanții ei - muncitori mecanizați care răspund în unison și sunt gata să facă sacrificiul final pentru un Chef inscrutabil, a cărui viziune definește spațiul acțiunii.
Bordul
Vasul din Triangle of Sadness este vizibil ierarhizat. Nivelurile punților sunt bune paralele pentru straturile sociale ale economiei globale.
De la suprafața populată de crema, europeană, a elitelor înconjurați de servitori, la fel de europeni, se coboară în spațiile "productive" - bucătăria, camerele personalului de curățenie, est-asiatic, până la spațiul motoarelor, împânzit de utilaje grele și de figurile nădușite ale muncitorilor din Lumea a Treia.
Elaborarea planului conflictual în The Menu este una plată. Triangle... propune o piramidă a cărei vârf este susținut de straturi din ce în ce mai puțin vizibile. Urmând naufragiul, reprezentanții suprafeței, clienți sau manageri, sunt incapabili să distingă un potențial pirat de un muncitor de la motoare.
Căpitanii
The Menu servește ca vehicul pentru ca un maestru absolut, capabil să orchestreze o cină suicidală, să își submineze (și scufunde) finanțatorii drept spectacol.
Orice formă de scăpare este acaparată. Paznicul de coastă este un actor cu un pistol de jucărie. Clienții captivi pot fugi pentru că vor fi prinși oricum. Controlul exercitat de Chef Slowick asupra insulei și naufragiaților ei îi conferă filmului un omolog literar: The Tempest.
Vasul din Triangle... nu are pe nimeni la cârmă. Mai degrabă, lupta pentru cârmuire ni se prezintă ca o ceartă apatică dintre mai mulți agenți: magnatul rus îmbogățit din fecale care amenință cumpărarea vasului, căpitanul preocupat de o formă difuză-estetică de marxism, șefa de personal care jonglează între dorințele clienților și un personal obligat să gestioneze contradicțiile dorințelor.
Scufundările
Deși ambele filme propun răsturnarea relației implicite de putere, ele procedează diferit.
The Menu pornește cu această sucire: consumatorii bogați sunt serviți, pătrund în spațiul bucătarilor. Inițiatul Tyler (Nicholas Hoult) își corectează partenera needucată. Consumul se mistifică în degustare. O decizie de succes - felurile de mâncare, o parodie a bucătăriei moleculare, sunt aceste forme infime. Al doilea fel numit "The breadless bread plate" (Platoul de pâine fără pâine) semnifică exact această lipsă de substanță. Triangle... recurge la aceeași implicație, tot în mod culinar: ni se prezintă pentru o secundă, un fel de mâncare alcătuit doar din coada și capul unui pește.
Finalul din The Menu este cel ușor de intuit pentru o ultimă dată, servitorii devin niște maeștrii autodistructivi. Singura scăpare, cea a lui Margot, se prezintă ca un fel de consum corect, moral. În locul nesubstanțialului, Margot alege plăcerea directă, necioplită a unui burger, pe care-l mai cere și la pachet.
Triangle... prezintă scufundarea edificiului sub propriul exces, dar continuă cu o post-apocalipsă, à la Robinson Crusoe. Un grup pestriț de naufragiați reconstruiește civilizația prin muncă.
Ni se oferă un episod didactic: în situații limită, puterea este a celui ce poate producte. Abigail, proletara par excellence, devine o căpetenie care folosește naufragiul pentru a remodela relațiile precedente.
O altă secvență didactică: Abigail își folosește resursele pentru a cere favoruri de la modelul Carl (Harris Dickinson), spre disperarea iubitei lui, Yaya (regretata Charlbi Dean).
Stațiunea
Parabola reconstruirii societății pe baza muncii utile are o concluzie negativă, fapt insinuat de citarea ironică a maximei "From each according to his need to each according to his ability" (De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi), de către magnatul post-sovietic Dimitry (Zlatko Burić).
Naufragiații ajung să reproducă societatea din care au plecat, până la a reconstrui diferite comodități, precum jocul de table. Abigail își folosește noua hegemonie pentru a-l reapropia pe Carl definitiv. Relația lor, bazată pe resurse, o oglindește pe a modelului cu Yaya, fondată tot în termeni tranzacționali.
Această degenerare a proiectului utopic involuntar coincide cu revelația finală: naufragiații nu au ieșit niciodată din "lumea veche". Therese (Iris Berben), o supraviețuitoare care, din cauza unui atac vascular cerebral, este redusă la a spune "In den Wolken", întâlnește un vânzător ambulant. Este incapabilă să îi comunice situația ei și a celorlalți naufragiați, fiind părăsită din nou în sălbăticie.
Concomitent, Yaya decide să exploreze insula, iar Abigail insistă s-o însoțească din motive incerte. Odată ce ajung pe cealaltă parte, descoperă un lift. Yaya celebrează, pe când Abigail ezită.
Finalul ne prezintă o dilemă și un răspuns.
Dilema: Abigail se pregătește să își apere statutul pe insulă încercând s-o omoare pe Yaya, care în schimb îi oferă postul de asistentă personală, odată ce se vor întoarce. Abigail rămâne împietrită.
Răspunsul: Carl aleargă prin junglă încercând să le ajungă din urmă. Putem citi o amintire a promisiunii lui față de Yaya, de a o face să se îndrăgostească de el, dezinteresată.
Insule Critice și Orizontul
Ambele filme trasează, intenționat sau nu, aceeași concluzie: spațiul insulei, scăparea de lume, este doar întoarcerea în ea.
Această întoarcere se face fie prin disimularea unui consum nobil și pur, Margot din The Menu, fie prin reconstruirea echitabilă a lumii, modelul Triangle of Sadness. Ambele insule sunt plate, revers al societății ce le precede, dar în final, sunt aceeași monedă.
La orizontul acestor critici insulare ale elitelor inadaptate și distructive vedem silueta plată a muncitorului. Brutale, amorale, căutând salvarea individuală și păstrarea unei plăceri cheie (burgerul sau pe Carl), Abigail și Margot sunt portretele robot are unui nou subiect social. Unul incapabil să scape cu adevărat de spectacolul apocaliptic al insulei. Abigail este gata să omoare pentru ea, Margot privește înapoi spre incendiu, mușcând din burgerul luat la pachet.