Frumușelul care se detașează ca protagonist, Carl (Harris Dickinson), este arătat apoi în compania unei top-model și influensăriță de TikTok, Yaya (Charlbi Dean, din păcate, decedată în vara lui 2022). Hobby-ul ei principal este manipularea celor din jurul ei. Nu pentru cine știe ce scopuri machiavelice, ci pentru că așa s-a obișnuit, pentru că nu poate altfel, pentru că, până la urmă, așa este obișnuit în societatea noastră.
Ca premiu pentru imaginea de succes și frumusețe pe care reușesc să o proiecteze, cei doi primesc ca premiu un sejur pe un yacht de lux. Ruben Östlund se concentrează pe relația dintre putere și imagine. Frumusețea fizică este un bun care poate fi cumpărat, la fel cum puterea are nevoie de frumusețe pentru a-și găsi rostul. De aici rolul celor doi tineri frumoși în universul bogaților de pe yacht, a amantelor pe care unii și le iau pe yacht sau a exploatării sexuale directe atunci când, naufragiați fiind, relațiile de putere devin nude.
Personajele care vor popula această menajerie reprezintă o faună aleasă fără prea multe finețuri, o grădină zoologică cu puține exemplare. Avem îmbogățitul cinic post-sovietic (Zlatko Buric) sau fabricanții de arme care pozează în familiști tandri. Îmbogățiți care nu s-au dezvoltat ca persoane umane împreună cu creșterea contului din bancă. Ei nu sunt însă, bogații stratosferici care îmbină puterea financiară cu cea politică.
O curiozitate este că bogații nu se cunosc între ei. Este ca și cum și-ar fi cumpărat această croazieră de pe internet, ca și cum ar fi văzut reclama într-un ziar și ar fi achiziționat-o apoi, plătind în avans. De aici discontinuitățile portretelor.
Ceea ce sare cel mai mult în ochi este senzația că ei știu că sunt caricaturi a tipurilor pe care le întruchipează. În timpul furtunii, căpitanul de vas (Woody Harrelson) și primul ofițer nu fac nici un gest pentru redresarea vasului, ca și cum acesta s-ar putea conduce singur. Pe punte, femeile își pun partenerii să le facă poze, adoptând tot felul de posturi false, din care ies însă atât de rapid, încât știi sigur că nici ele nu cred în tot ceea ce prezintă. Iarăși, plăcerea cu care miliardarul post-sovietic din îngrășăminte naturale pronunță cuvântul shit este atât de pronunțat teatrală, încât te obligă să te detașezi de lumea luxului în care trăiește pentru a vedea, cu ochii acizi ai regizorului, minciuna.
Luxul este descris, la rândul său, într-atât de stereotipic încât satira devine auto-ironică. Bucătăria fină este prezentată după toate regulile reclamelor, cu porții mici, dar aranjate savant, cu șampanie la discreție. Tocmai pentru a-i sublinia artificialitatea, dar căzând el însuși într-un stereotip stângist, căpitanul preferă să mănânce un hamburger, afirmându-și în același timp falsul spirit contestatar.
Chiar dacă satira lui Ruben Östlund ar putea fi comparată cu Don't Look Up (Adam McKay, 2021) pentru pofta cu care mușcă din valorile calpe ale societății dominate de imagine, referințele din film trimit mai degrabă la Titanic (James Cameron, 1997), pe care îl parodiază. Idila romantică de acolo devine aici un story pe Instagram, bogații sunt lingușiți grețos, nu sunt doar prezentați ca îngâmfați precum în Titanic, iar acompaniamentul muzical cântat inițial de o bravă orchestră în timpul naufragiului devine la Ruben Östlund o simplă pianină mecanică ce cântă până când mâna nervoasă a unei menajere o închide.
Contrastul suprem este momentul dur de satiră când, asaltat de furtună, vasul se leagănă periculos. În Titanic, apa curată cuprinde tot vasul, pregătindu-l pentru eternitate. Aici, dimpotrivă, toaletele refulează într-o explozie gargantuescă, în timp ce pe fundal se aud citate politice popularizatoare din Noam Chomski, Karl Marx, Ronald Reagan sau Margaret Thatcher.
Naufragiul va provoca, așa cum era de așteptat, o resetare a privilegiilor de clasă. Curând însă, spre amuzamentul nostru, resursele personale vor fi iarăși utilizate spre exploatarea celorlalți, într-o acuză directă la egoismul inerent al omului, la tendința sa de a-și subordona semenul și de a-l utiliza ca obiect spre propria plăcere. Iar tocmai această notă amăruie va rămâne dincolo de râsetele copioase pe care o astfel de satiră inteligentă le va provoca.