Drăcușorul care stă la baza subiectului, rostogolit prin toate cotloanele satirei este BANUL. Insinuat firav în prima secvență cu cuplul de modele Carl și Yaya la restaurant, când vine nota de plată, drăcușorul devine drac gigant, împielițat și obsedant, țintă țipată cu entuziasm satanic de echipa de serviciu de pe un vas de lux. O scenă tare de tot. O scenă care spune tot despre noi ca indivizi în goană perpetuă după înavuțire. Toată echipa vrea să câștige cât mai mult, să tragă banii de pe turiștii bogați și pentru aceasta trebuie să le facă pe plac, să le intre în grații. Un vas în derivă, firește, simbolic, cu o lume nebună, nebună, nebună de legat, care, e clar: nu va sfârși bine. Titanicul e doar un simplu exemplu real de la care se pot dezvolta multe altele. De pildă chiar asta, de ce nu? Infuzia de frescă socială, clădită pe acest mixaj de limbaje concurente, se realizează târziu și destul de greu. Totuși, filmul a primit Palme d' Or la Cannes în 2022 pentru această undă de abordare simbolică, atinsă de generalizare.
Deși oameni cu bani amândoi, pentru că lucrează în "industria frumuseții", Carl (Harris Dickinson) și Yaya (Charlbi Dean) sunt foarte atenți cum cheltuiesc banii. Între ei se instalează suspiciunea și zgârcenia își arată colții. Zgârciți, economi sunt numai bogații. Săracii își arată generozitatea, înțelegerea. Totuși suspiciunea asta nu duce la animozități și repulsie între cei doi. Interesele îi unesc și-i propulsează în lumea celor avuți.
Așadar, îi întâlnim, în secvențele următoare pe puntea unui vas de lux, printre bătrâni bogați care fac nazuri la mâncare și observații ridicole personalului. Din cauza unei observații de acest fel, un angajat dezbrăcat până la brâu în fața unei puritane cu ifose e fost concediat și coborât de pe vas. La "cina căpitanului" toate aceste nazuri și figuri ating un punct culminant. Petrecerea e în toi... Dar nimeni la timonă. Căpitanul, alcoolic, s-a închis în cușeta sa și nu vrea să iasă de acolo. Oamenii benchetuiesc, mănâncă numai prețiozități rafinate, până când vomatul în masă ajunge să fie cotat drept cel mai înalt nivel de trai. Sunt scene grotești, cu gros-planuri hidoase, amestecate la montaj cu scene de ansamblu la fel de grețoase și hazoase în același timp. Spectatorii râd, se distrează, momentele burlești sunt pe placul lor. În acest iureș de scene ce prevestesc un dezastru iminent, apare căpitanul vasului care se angajează în discuții intelectualiste cu oligarhul rus care "vinde rahat" / bălegar și râde mereu grohăind. Ei ajung să se dueleze în citate celebre pornind de la reflecții asupra comunismului. Vorba ceea: "În săbii să ne tăiem sau în citate să ne întrecem?" Prinși într-un joc cu pedepse, ei se duelează bând. Cu citate din Marx, din Mark Twain, din Lenin, din Einstein și Chaplin. Lipsește citatul din Voltaire: Viața este un naufragiu, dar nu trebuie să uităm să cântăm în bărcile noastre de salvare. Și naufragiul survine curând. Câțiva inși din echipaj se salvează pe o insulă pustie, după ce nava a fost distrusă de virtuali traficanți mafioți.
Începe fracțiunea survival de serial tv. În lipsa căpitanului, o femeie de serviciu preia comanda. Lume pe dos. Ea îl va obliga pe Carl să întrețină raporturi sexuale cu ea, umilind-o pe partenera lui, Yaya. Nu-i vorbă că în lumea oamenilor obscen de bogați se poartă și schimbul de parteneri. Femeia de serviciu știe asta din experiența de muncă pe vas și acum a ajuns să-și satisfacă poftele sub presiune. O "împărăteasă a muștelor". Înainte, din plictis pe vas, Yaya și-a plătit un mascul pentru sex cu acceptul lui Carl, adormit în același pat. În momentul în care femeia-căpitan de pe această falsă "insulă a deznădejdii" vrea s-o ucidă pe Yaya cu un pietroi se gată filmul. Foarte bine. Ar fi și prea mult. O extindere în horror n-aș mai fi fost în stare să suport.
Titlul filmului e de neînțeles pentru noi, românii. Triunghiul tristeții se referă la ridurile dintre sprâncene adâncite în piele cu trecerea anilor. În suedeză înseamnă "rid de necaz", citim în rândurile despre promovarea filmului. De ce necaz, de ce tristețe, când în viață e atâta voioșie?