Am desprins aceste cuvinte dintre primele pe care le-a rostit Andrei Măjeri, ca invitat al doamnei Alina Maer, la emisiunea Scene și cuvinte[i]. Adevărul lor apare limpede privind în urmă, atât cât am putut vedea dintre spectacolele pe care le-a regizat. Iar pentru La Academie, cea mai recentă premieră a sa, producție a Teatrului Dramatic Mihai Eminescu din Botoșani, devine o precizare menită să abată ispita vreunei localizări, a vreunei identificări punctuale. Deși, pe de altă parte, textul bifează o seamă de teme mediatizate în zilele noastre și e bogat în atribute regionale. Dorind să abordeze genul comic, formatul popular, să aducă pe scenă imagini din lumea satului, Andrei Măjeri a căutat să ofere libertatea unei anumite oralități, la rândul ei fără frontiere. Făcut la Botoșani, spectacolul are, desigur, accentul moldovenesc al regiunii, ceea ce vine mănușă publicului local și este un punct de atracție pentru spectatorul de aiurea - de nu va ajunge el în număr mare în acest colț de țară, am încredere că va merge spectacolul prin festivaluri. E un joc continuu cu detalii ce incită la marcaje pe hartă. Și nu m-am putut abține să caut, drept care am găsit că există o apă numită Femeia, nu departe de Borsec. Iar numele satului, Craiu, chiar dacă m-a făcut să mă gândesc la Ciprian Porumbescu, nu pot să nu zâmbesc știindu-mă pe mine în Craiova, iar asemenea toponime apar și în sud-vest, firesc, în proximitatea slavilor, spre bulversarea teoriilor unor personaje.
Cum de la bun început aflăm că în comuna Craiu nu s-a mai născut niciun copil de cinci ani, îmi zboară gândul la filmul lui Silviu Purcărete, Undeva la Palilula, alt toponim de găsit pe hartă, dar re-creat de autor în cheie magică. Una pe care o mânuiește și Andrei Măjeri, din prima clipă și până la ultima, adică de la prolog până la epilog. Ba chiar întruchiparea unitară a acestora. Un personaj misterios. Primul care deschide ochii, din tabloul care se înfățișează spectatorilor la intrarea în sală. "Eu sunt... Cine sunt? Ce sunt? Al cui sunt?" E ca turnat în alb, doar barba atât de neagră a actorului - Ioan Crețescu -, aspectul smead și, mai ales, ochii ca doi cărbuni lucind sfredelitor, toate astea te duc cu gândul la un duh. Repede aflăm că e nevăzut de celelalte personaje, săteni ca oricare alții, ba, mai mult, îi percepem puterea de a-i dirija după bunul său plac. Dar despre felul duhului acesta, vom mai vorbi. Ai zice că e unul dintre cei mulți ("numele meu este Legiune"), însărcinați cu tulburarea lumii. Revenind la imaginea de început, la masa de pe podiumul din mijlocul scenei moțăie viceprimarul Liviu Pietricică, interpretat de Gheorghe Frunză. Și poți crede că somnul rațiunii naște monștri.
Sau, poate, mai temperat, mai cu aer hâtru, poți zice că toată povestea stă sub un motto de felul "încurcă-i, drace!". Încurcături care, totuși, se termină cu bine - nu chiar happy end, dar o rezolvare rezonabilă, de la avansarea numitului Pietricică, din viceprimar în primar, până la aflarea fiecăruia într-o nouă postură liniștită. "Popa a rămas la fel" - sunt ultimele cuvinte. Și nu poți să nu le vezi și lor un tâlc.
Textul îi aparține Alexandrei Felseghi și a fost scris special pentru această montare. Mărturisesc că au fost momente în care am fost tentat de o comparație cu Caragiale (O scrisoare pierdută). Oare ce face ca un text să dăinuie peste epoci? Poate când personajele sunt mai puțin încărcate cu multe trăsături din portofoliul moralizator, sunt și mai puțin legate de prezentul trepidant, rămânând cu propriul caracter, etern și universal, dintr-o paletă fără margini. La Academie este un bun text dramatic, cu o țesătură bine închegată, cu o seamă de replici savuroase, cu scânteieri. Cu personaj care provoacă povestea și care stârnește și finalul. Primarul de la țară este un tip de personaj țintuit, inevitabil, în multe producții. Cu o altă centrare tematică, am în minte Nu chiar 1918, piesa celui pe care-l percep drept Caragiale din România de azi, Csaba Szekely, așa cum, imposibil de ignorat, chiar dacă din altă categorie și pe alt palier, Las Fierbinți prilejuiește un rol mare lui Gheorghe Ifrim.
Primarul din Craiu, Constantin Păciugă - se poate specula pe distincția pe care o fac autoarea și regizorul, în felul în care au dat nume personajelor - , este admirabil jucat de Cezar Amitroae. Îl simți dintre cei cu darul de a fi populari, căruia ușor îi acorzi credit, dacă nu-l cunoști, care e în funcție de peste 20 de ani, care ți se uită în ochi când explică de ce nu poate face una sau alta pentru binele comunei: "N-am bani! Nu este! N-am di undi!... N-am! Mă crezi că n-am? N-am! N-am! N-am!". Cum, înaintea festivității comunale pe care o inventează primarul populist, Prologul numără descrescător de la 20: asta poate fi un semn pentru iminenta schimbare din funcție. Ca mulți oameni politici care se folosesc de discursul patriotard, vehiculând false mituri, spre a suplini vacuumul activității pentru care sunt aleși, Păciugă face deliciul publicului cu teoriile sale exprimate așa: "Nu că vreau io să zic, da-i un fapt dovedit științific: dacii se află la originea umanității". Nu degeaba este invocat Pavel Coruț în punerea în temă a Prologului. Oare mai știe lumea - îi am în vedere pe cei tineri - de el? Dacă da, dacă el mai este crezut de unii, atunci satirizarea bazaconiilor sale ține de profilaxia necesară.
Între cele câteva scene care compun spectacolul, aceea în care primarul și viceprimarul 'combat' pe subiect istoric, e o satiră destul de reușită. Confruntarea e mai degrabă din simpla reacție de contrazicere. Ce exagerează unul într-un sens, exagerează celălalt în sens invers. Și discuția o poartă ca doi jucători de șah, doar că adoptând postura în picioare, piesele fiind, în fapt, sumedenie de pahare pe care le dau peste cap, unul după altul, în iureșul argumentelor. Iar Prologul învârte masa, întărâtându-i. Sarcasmul poate fi exagerat pe alocuri, aducându-l pe primar în postura grotescă de a înainta în genunchi în jurul mesei, fredonând Pui de lei. Altfel, secvența se termină simpatic. Cezar Amitroae are farmec, lovindu-se cu palma peste frunte: i-a venit ideea să pună o placă la intrarea în comună: "hic sunt léones" - sunt amuzante, în mai multe momente din spectacol, plasările accentului în rostirea personajelor, fie și la 'Cojocariu' (mă gândesc că suntem nu departe de locul lui Ștefan a Petrei Ciubotariul), fie la 'Ongardó' (unde, poate, s-a dorit evitarea aluziei la Bogárdo, care a fost cu totul deosebit spre a fi prins în iureșul comediei). Primarul mai lansează o perlă, una care face carieră: "informatio mater studiorum est".
Gheorghe Frunză este bine distribuit pentru viceprimar, tocmai spre a se obține un contrast, nu neapărat bine / rău, cât iute / lent. Sau, poate, șmecher / onest, deși ar putea fi vorba de onestitate precum în cazul lui Dandanache versus Cațavencu. Gheorghe Frunză oferă ipostaze grăitoare pentru un om al locului - "că doar nu dau turcii" - dar și tonul entuziasmant cu care își rostește discursul prin care îi aplică primarului o lovitură politică (nu e el precum faimosul Antoniu, dar e la fel de eficient).
Mai sunt două perechi de personaje care dau consistență spectacolului. E vorba, mai întâi, de Vera și Ion, care oferă ingredientele unei comedii romantice - un romantism bine temperat, bine estompat de umor. Gina Pătrașcu-Zamfirache construiește, practic, personajul cel mai veridic din spectacol. Dacă Ion are ca supranume "omul bun la toate", Vera duce sintagma la un palier superior. Răzvan Amitroaiei conferă personajului o sensibilitate, o delicatețe, chiar o stângăcie prin care devine cuceritor în fața publicului. Fără a omite zâmbetul. Cei doi apar cu o anume cochetărie în costumație, încât mi-am amintit de filmul regizat de Napoleon Helmis, Italiencele, în care satul primilor ani 2000 cunoștea patinele cu rotile. Și apropo de cuvântul 'sat'. Vera are un monolog introductiv și rostește: "Eram de la sat și asta era tot ce mă caracteriza". Dar, cel puțin în anii presupus aceia - personajul ține să precizeze răspicat că are 45 de ani - , cuvântul 'țară' era uzual. Și, chiar dacă am înțeles ideea strecurată, despre comportamentul discriminator - ca să folosesc și eu un termen la modă - al celor de la 'oraș', totuși, amestecul se produsese de ani buni, segmentele erau în proporții sensibil egale. Iar imaginea fetiței cu o valijoară, poposită în mijlocul orașului, întrebând disperată în stânga și-n dreapta unde e școala, e puțin melodramatizată.
Altfel, Gina Pătrașcu-Zamfirache propune un personaj puternic, și nu doar din perspectiva celor cărora le face față, ci pur și simplu din propria ei voință de a conduce lucrurile. Cu umor fin, în dialogurile sprintene cu Ion, căruia Răzvan Amitroaei reușește să-i confere generozitate. Și inocență, fiind savuroasă tachinarea cu care-l împunge Vera. Timidității lui, ea îi răspunde cu propria sinceritate înțelepțită prin experiență de viață:
"- Ce putem face, amândoi, cu singurătatea?
- Nu știu, Ioane, ia-ți o mâță!"
În spiritul ludic al spectacolului, cum subiectul serbării comunei reprezintă un mod simplu de etalare a unor calități interpretative, dar și de îmbogățire a comicului oferit spectatorilor, anunțul apariției pe scenă a acestui cuplu (care a avansat de la "doamna de la primărie și omul bun la toate" la "doamna Vera și domnu' Ion") interpretând un dans, include numele autoarei coregrafiei, "însăși doamna Vica Bucun" (după Love of my life -o adevărată dedicație a lui Mercury). Răzvan Amitroaei, în schimb, are și o intervenție de mare sensibilitate, preț de mai puțin de două minute. "Foaie verde șir de nalbă / Crește-un nucușor în iarbă / Iar în vârful nucului / Cântă puiul cucului / Mai în jos, lângă fântână / Cânt-o pasăre bătrână / Puii, puișorii mei / Cât erați voi mititei / Am scurmat prin arătură / Și v-am dat sămănătură / Și v-am dat la toți, pe rând / Și eu am rămas flămând / Și pe ploaie și pe vânt / Mă gândeam la cel flămând." (vezi și teaserul de la finalul articolului)
Am mai avut, uneori, acest sentiment al unei mici perle, a unui semn de perfecțiune simplă, ivită unde nu te aștepți, nu atât pentru că nu ar fi fost resurse, ci pentru că se închipuise un altfel de demers. Clipa de grație a cântecului popular, în interpretarea tânărului actor, mântuie totul. Versul acela vechi, anonim, profund, reașază toate în matca lor. Iar regia construiește, delicat, reacțiile celor de față, tresărind și luând aminte, ei, care s-au tot încontrat și se vor tot încontra, resimțind sensul profund, dându-se mai aproape. Doar că, așa cum se-ntâmplă, Prologul tulbură cursul firesc bun al lucrurilor: azvârle scaunele și, cu un gest de hipnotizator, întoarce privirile tuturor în direcția opusă.
Cel de-al treilea cuplu-pilon al spectacolului este asigurat de Chiva (Paraschiva, după cum adaugă, precum la James Bond, de câte ori o amintește, Ion - e drept, și ca o ajustare a tonului de respect datorat vârstei, dar și, îmi închipui, pentru că vedem spectacolul în Moldova sfintei de la Iași) și Corina. O țărancă bătrână - deși, la țară, vârsta se ascunde mai repede sub riduri și asprimea palmelor - și o fostă vedetă a muzicii ușoare.
Crenola Muncaciu face un rol colorat, creează un personaj puternic, pe care-l poate duce oricând, oriunde, un arhetip. Este un joc plăcut să fie vorba de o olteancă măritată în Moldova, cucerită de moldoveanul Elisei, probabil venit, ca atâția alții, la cariere de minereu, la muncă prin toată țara. Și cu ce farmec descrie Chiva drumul ei de-a latul țării, prin enumerarea unor râuri traversate: Gilortul, Argeșul, Călmățuiul, Siretul. Graiul i-a devenit moldovenesc: "Mai mult am trăit aiși decât la mămuca acasă." Aprigă i-a fost firea și aprige îs femeile peste tot. Spectacolul ține să atingă multe teme din preocupările morale ale artei de azi. Și, poate, astfel, încarcă. Viața e complexă și îmi pare că nu totdeauna e omul sub vremi, mai sunt și alegeri individuale, inexplicabile adesea. Soțul bețiv și violent, soacra rea - cum altfel?! - și relatarea dură a reacției la pierderea primului copil... o viață cu atingerea tragicului. Că e bântuită de fantoma soțului, care a băut sodă caustică, e de-a dreptul firesc:
"«bini, Elisei, da' io te-am pus să bei sodă caustică?» și el mi-o zâs «da' șine?! șe? io-am pus-o în drum?» Și-am zâs «da' tu tre' să bei tăt șe găsăști pi drum?»". Crenola Muncaciu apare îmbrobodită de nici ochii nu se văd bine, energică, justițiară. Și cu sufletul bun... Împăcarea ei cu cea care o speriase, Corina, se produce tocmai pentru că 'intrusa' a remarcat dragostea cu care Chiva a participat, pe scenă, la momentul de exprimare artistică a lui Tudorel, adolescentul ce și-a pierdut vaca. Apropierea celor două femei, în spatele cortinei - sclipici auriu, o metaforă - este secvența emoționantă a ultimei treimi. Negrul și albul, alături, pe o masă. Povești întrețesute din replici alternante, cât să simțim ce au în comun două femei din sfere diferite.
Corina înfățișată de Daniela Bucătaru aduce tristețea gloriei apuse prematur, accentuată prin zâmbetul ca mijloc de supraviețuire. Personajul este privit, prin text, cu un amestec de ironie și duioșie, rămânând, totuși, în sfera închisă a showbiz-ului românesc, în ciuda puzderiei de știri care mai de care 'spectaculoase' și lipsite de conținut. Drama Corinei pornește dintr-o scânteie de gelozie care ar merita o focalizare în sine: bărbatul care privește chipul femeii în timpul unui moment artistic alături de un partener de scenă are posibilitatea de a ajunge, cu ajutorul aparatului de filmat, foarte aproape de ochii ei. Și este, acolo, o lume de explorat, cu frământările unui om care nu știe citi chipul femeii iubite. Este, în jocul Danei Bucătaru, și eleganța autoimpusă de un astfel de personaj, este și demnitatea ființei purtate de vânt, este și inteligența artistică. Este și umor, în reacțiile cauzate de apropierea unei lumi pe care o ignorase toată viața. Când Chiva desface mica butelcă de plastic, o adulmecă vădit cunoscătoare, toarnă în doua păhărele, îndemnând-o și pe Corina. Aceasta își învinge rezerva, dar nu înainte de a șterge bine buza ceștii. Se strâmbă din pricina tăriei, dar se dezleagă la vorbă. Iar la scurt timp, în spatele lor, ca o a treia grație, Vera, tăcută, aproape nevăzută, ia hotărâtă butelca și bea din ea cu temeinicie.
Dintre personajele pe cont propriu, preotul - interpretat de Sorin Ciofu - apare cel mai bine. Singurul detaliu acid este al mecanicii stropirii cu agheasmă. Altfel, este insistent în susținerea unui spital local, chiar și cu pledoaria din care concluzia este că omul își dorește să moară în patul lui. Este ipostaziat bine și în descifrarea împrejurării implicării Chivei în accident, alungând superstițiile. Mi s-a părut interesantă remarca unui vajnic spectator de teatru, din toată țara, deslușind în gestul preotului, la ședința cu primarul și viceprimarul, de a întinde o pungă cu nuci celui de-al doilea, un soi de lobby mascat pentru spital. Unul, însă, 'vămuit' de primar, care începe să spargă nucile cu podul palmei.
În schimb, Leontin Puiu este acoperit de un munte de ironie, brăzdat de apele melancoliei provocate de despărțirea de copil. Dacă și Sorin Ciofu și Daniela Bucătaru fac roluri duble, implicându-se, cu alte chipuri, în secvențele cu vecinii ciudați, Ioan Crețescu este vizibil cu același chip atât ca Prolog, cât și ca Leontin. Doar costumația diferă, una simbolistică, alb în primul caz, negru în al doilea, ca într-o complementaritate aparență-miez. Pentru Leontin, actorul se folosește de ochelarii cu dioptrii mai mari spre a aduce și în priviri un strop de iscodire, însoțită de o aplecare a trupului, unul insinuându-se în poveste. Dar, pe fond, cu emoția comic stângaci exprimată în mesajul către fiul aflat departe - exprimare bruiată de grotescul revărsat de consăteanul dedat și el gloriei locale. Leontin este sculptor în mămăligă, molipsit, la rândul sau, de virusul 'Coruț', ține la mitul daco-roman, gonflând, nu fără o doză de umor, aberațiile unui românism edenic, dar, honi soit qui mal y pense, am receptat și ca o trimitere la Leonid Mămăligă, iar când oferă primarului două profiluri ale lui Isus, ca două fețe desprinse de pe aceeași monedă, acesta spune aidoma unui faimos titlu al unei cărți semnate George Banu: Iisușii mei.
În spectacol mai apare și Tudorel, tot chinuindu-se pe la clasa a șaptea, ca un fel de ultim copil al locului. Cu o dublă distribuire. Matei Său oferă un chip mai degrabă angelic, cu teniși albi, jucând amuzant reacțiile față de cum vaca sa dragă trage de funie. Și cum răspunde întrebărilor Verei și cum explică talentul vacii care îngână pricesne. Ionuț Crețu, adolescent filiform, impresionează prin gesturile cu care intră în serbarea comunei, evocând vaca, transmițând sentimente dintr-o relație pe coclauri, cu îndelungi momente de cugetare.
Distribuția îl include și pe Radu Dragoș, drept țăranul dedat caraghioslîcului, reproducând cu talent ce vede la televizor, venind cu propria sa inspirație, memorabil în rostirea 'versurilor' vecinului său, ridicat la rang de poet comunal - versuri care, înainte de '89, erau promovate la nivel oficial, ce, din păcate, mai răzbat și azi.
Și iarăși mă întorc la Prolog, personajul cheie al spectacolului. Un rol foarte greu, pe care Ioan Crețescu îl asumă în principal din priviri. Albul dominant al costumului conduce privirile spectatorului exclusiv spre ochii actorului, acolo fiind lucirile care te pun pe gânduri. Așa cum mâinile înmănușate (alb, desigur) sunt de urmărit pentru cum dirijează pe toți cei din jur. Duce acțiunile fiecăruia spre irosirea în zadar - de-ar fi de amintit cum Ion dă deoparte zăpada, cu lopata, iar Prologul o aruncă la loc. Mută cu iuțeală obiectele dintr-o mână a unui personaj în alta, cu, poate, doar o clipă de uluire a aceluia, așa cum ne cuprinde pe toți, adesea, mirarea pentru ceva ce nu știm de ce am fi făcut.
Un leac există și pentru el, după cum se ferește să nu-l atingă stropii de agheasmă sloboziți cu gesturi largi de popa Picioruș, după cum doar schițează semnele cu care oamenii, în general, se protejează de Ucigă-l Toaca.
Prologul e, poate, cel de nenumit. Chiva, Corina, popa, viceprimarul invocă, așa cum o facem, resemnați, adesea: "Ceasul rău!". Prologul se disculpă: "Nu, nu, nu eu sunt ceasul rău.". Mai mult, la începutul celui de-al doilea act spune cu un sens dincolo de vorbele tranzitorii: "M-am întors, dar nici n-am plecat". În finalul secvenței Chiva-Corina, taman când reflecțiile simple, și cu atât mai profunde, rostite de Daniela Bucătaru, pot închide povestea ("Doamne, ce absurdă-i viața... Doamne, ce absurd e tot"), dincolo de perdeaua scenei improvizate începe încăierarea dintre primar și viceprimar, una care devine generală pentru că toți vor s-o oprească. Amuzant este, însă, cum se oprește. Ieșiți afară din imaginata sală a serbării, în zăpadă, ei simt fiorul pojghiței de gheață pe care se află. Mișcările prin care pun la încercare rezistența gheții se transformă, ușor, ușor, într-un dans. Coregrafia Victoriei Bucun, prezență constantă la Botoșani, cunoscând bine trupa, se duce spre ceea ce am putea numi ritm îndrăcit. Sunt pași cu amplitudine, te poți gândi la țopăiala unei lumi ce-și pierde rațiunea.
Muzica lui Adrian Piciorea, care mereu a punctat derapajele personajelor, cedările ispitelor, a semnalat mistere și viața ce ignoră preceptele moralizatoare, face să simți un specific al locului. Al locului numit România - poate - prin aprinderea cu care se manifestă oamenii. Adrian Piciorea, delicat și timid, pe care l-am apreciat în scurtmetrajul Datoria, semnat de Andrei Redinciuc, pare a fi, aici, observatorul atent, din umbră, al ritmurilor greu de strunit ale oamenilor. Este un vechi colaborator al lui Andrei Măjeri, așa cum Adrian Balcău a mai lucrat scenografia de la Blind spot (Novi Sad) și de la Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois (Reactor, Cluj). Eleganța luminoasă a spațiilor imaginate de el, devine, în teatru, un potențiator dramatic. Dacă preșurile și scoarțele de pe podium sunt un eclectic folcloric, dacă plăpumile - cu o anume țintă folosite - lucesc ca noi, dacă zăpada, atât de dificil de asumat scenic, țin de o convenție, mecanismul care aduce la o muchie comună două laturi de gard metalic îmi pare a fi un plus admirabil. Las la o parte că te poți gândi la capul unghiului, mai ales când Prologul înnoadă cele două laturi cu o legătură albă. Scaunele atârnânde, o imagine conexă altora, încheie un spectacol care te fură ușor, te ispitește spre o reacție sau alta, pentru ca abia mai apoi să refaci pașii. Doar, doar, vei putea înscrie totul într-un cuvânt.
Despre titlul spectacolului n-am zis nimic. România de azi e plină de cârciumi cu titluri care mai de care mai istețe iar o poveste din lumea satului e obligată să țină seama de acest stabiliment. Care, paradoxal, în spectacol nu apare în clar. E doar, puternic, spiritul oamenilor care dau nume, supranume, porecle transformate în renume. Într-un fragment din proza sa (Colb de Bărăgan), Silviu Măcrineanu povestește cum într-un sat oamenii îi spuneau unuia dintre ei Al lu' Academicu', pentru că era șofer pe o mașină aparținând Academiei Române, așa cum tatăl său fusese poreclit Academicu', mândrindu-se el că lucrase ca birjar pentru academicieni. Văd un semn de ironie compensatorie de soartă și, iată, un semn al diluării unor sensuri.
Nu, nu e vorba de ceasul rău. E duhul din "insuportabila ușurătate a ființei" - fascinantă dualitatea de sens a cuvântului 'duh', adusă în fața noastră de Andrei Măjeri, care, mă gândesc acum, s-a mai jucat cu alte dualități (fie în Meșterul Manole, fie în Nunta însângerată).
La Academie
Teatrul 'Mihai Eminescu' Botoșani
Text de Alexandra Felseghi
Regia Andrei Măjeri
Scenografia Adrian Balcău / Coregrafia Victoria Bucun / Sound-design Adrian Piciorea
Distribuția: Gina Pătrașcu-Zamfirache, Daniela Bucătaru, Crenola Muncaciu, Cezar Amitroae, Ioan Crețescu, Răzvan Amitroaei, Gheorghe Frunză, Sorin Ciofu, Radu Dragoș și elevii Ionuț Crețu și Matei Său.
Premiera 11 martie 2023
(foro: Albert Dobrin)
[i] Scene și cuvinte