O apariție năstrușnică, ce se declară Prolog (Ioan Crețescu, exploatat la maxim din punct de vedere coregrafic), un diavol împielițat deschide sarabanda "aventurilor" rurale. El le vede pe toate, își mai strecoară coada din când în când, ca, Doamne ferește!, să nu fie uitat și se zbuciumă, la propriu, într-un joc, un dans, al nebuniei depline. El vede tot, el știe tot, martor mut și capricios. Are un aer fantomatic, are un aer iernatic, clar diavolesc și își cunoaște foarte bine atribuțiile.
Ne aflăm în Craiu, o localitate mică din Moldova, în care mitul, arhaicul, încă sălășluiesc acolo, prin vorbă, prin port, în rudimentarul rural al locului și al oamenilor care îl stăpânesc. Un loc în care mulți or fi fost, dar puțini au rămas, cum s-a întâmplat în multe sate din România, iar cei rămași nu știu cum să se împace mai bine cu ceea ce au adus anii '90, anii postrevoluționari, ancorați, majoritatea, într-un trecut care i-a marcat.
Locul este configurat cu măiestrie pe o turnantă pătrată care se transformă fie în, să-i spunem, biroul primarului (simbolic reprezentat printr-o masă simplă cu scaune, pe care vor trona, în anumite momente, sticle și pahare, ca semn al unei anumite austerități), fie în curte cu poartă metalică, adevărată poartă metalică, ce ascunde în spatele ei căsuța, fie o încăpere de țară în care expunerea de covoare și preșuri subliniază mixarea tradiționalului cu modernul, după regulile țăranului din România, fie în scenă de spectacol. Aici, pe această turnantă se dezbat problemele comunei, acolo se pune țara la cale, acolo găsești spectacolul lumii și al locului.
Dar pe cine avem noi aici, actanți principali, triada de nedespărțit a fiecărei comune: primarul (Cezar Amitroaei), viceprimarul (Gheorghe Frunză), care mereu se simte în umbra celui din capul mesei, sperând, visând, uneltind să îi ia locul cândva, cât mai repede posibil și, evident, preotul (Sorin Ciofu), fără de care, azi, nu mai putem face nimic care să dureze, e meșterul zidirii noastre. Totul trebuie să aibă binecuvântarea sa, mai ales că, politic vorbind, este cel mai bun mesager al alegerilor, la el sunt voturile lor, dragi candidați. Și în jurul lor se strâng toți ceilalți.
Primarul și viceprimarul polemizează, la mai multe pahare, pe tema dezvoltării Craiului. Unul nu are bani, e cam obosit, la propriu și la figurat, de ani și de probleme, celălalt vrea fonduri europene, amândoi gândindu-se mai mult la putere, primarul la cea pe care o are de multă vreme, temător să nu o piardă, viceprimarul la obținerea ei, simțind că momentul e pe vine. Și ce este de făcut, cu ce se poate atrage atenția? Cu ce organizează toți primarii: cu un festival! O idee pe care am simțit-o atât de hilară, de plină de ironie, nu doar în tot acel context, ci mai ales că s-a potrivit teribil cu momentul în care noua ordonanță a reducerilor bugetare, care suferise mai multe modificări, venea și cu restricția festivalurilor, iar primarii au simțit-o ca pe o amenințare. Și cine să se ocupe de acest festival? Păi, normal, angajații primăriei: un tânăr bun la toate, Ion (Răzvan Amitroaei) și Vera (Gina Pătrașcu-Zamfirache), secretara. Că nu au experiență? Nu contează. Cu cine, adică pe cine să invite în festival, în absența banilor? Păi cu oamenii talentați ai locului. Cât de simplu și de firesc! Un festival cu ai noștri pentru ai noștri. Nu contează că nu există drumuri bune, apă curentă, canalizare, lemne pentru încălzire (dar au plăpumi!)..., festival să fie! Dar unde să se desfășoare, deoarece Căminul cultural are multe probleme nerezolvate? Așa ajungem La Academie, la cârciuma din sat, acolo unde se adună mințile luminate ale ruralului, ca să pună țara la cale, mai la o bârfă și clar la unul, două etc. păhărele.
Astfel, Vera și Ion, în plină iarnă, pe un ger năprasnic (chiar simți parcă frigul când vezi zăpada de pe scenă, ninsoarea și tremurul tuturor), se pornesc să caute talentele comunei, amintindu-și că exista, cândva, un poet, a cărui casă o pot transforma în casă memorială și căruia îi pot ridica un bust. Așa descoperă ei talentele comunei: Leontin Puiu (Ioan Crețescu), bărbatul pe care l-a părăsit nevasta, luând cu ea în străinătate și pe unicul lor fiu, de care îi este foarte dor, care ajunge să sculpteze în mămăligă, că doar cu asta a rămas să se hrănească, dovedindu-se un real talent (el poate să facă și bustul poetului, devenind astfel de Cartea recordurilor cu un bust sculptat în mămăligă), un vecin (Radu Dragoș) care poate să recite, chiar din memorie, din versurile marelui poet (poate, de fapt, mai mult: imită, improvizează), Tudorel (Ionuț Crețu), tânărul care nu s-a mai dus la școală, dar care umblă cu vaca lui, Mariana, pe care o iubește ca pe lumina ochilor, care spune că poate să o învețe să cânte (dar care va pieri curând, lovită de o mașină, fapt ce îl va face pe bietul Tudorel să-și regândească numărul de spectacol, în amintirea bietului animal), la care se vor alătura chiar ei, Vera și Ion, cu o piesă de teatru, modernă, Ion cu o doină. Chiar și Chiva (Crenola Muncaciu), bătrâna Chiva (olteanca măritată cu un moldovean bețiv, violent, cu o soacră care o disprețuia, dar care și-a acceptat soarta și le-a supraviețuit, devenind o femeie care nu are teamă de nimeni și de nimic, doar că nu mai suportă să fie bântuită de bărbatul decedat, devenit moroi, și umblă noaptea cu furca pentru că preotul nu vrea sau nu poate face nimic), va fi acolo pe scenă, alături de Tudorel, ca un cuplu reprezentativ pentru comunitate: cel tânăr și cel bătrân.
Această căutare de talente îi apropie pe cei doi tineri, nu din Verona, ci din Craiu. Și așa nu sunt prea mulți tineri, iar el, Ion e bun și harnic, săritor, iar Vera e isteață, e singură și a ales satul, ca loc al dezvoltării sale profesionale. De ce nu ar forma un cuplu, nu doar pentru primărie, ci chiar pentru o viață a lor? Chiar dacă o mâță poate umple cu succes singurătatea, după spusele Verei.
Un accident rutier (acela rezultat cu moartea Marianei) o va aduce în Craiu pe Corina Rîmeș (Daniela Bucătaru) (tare m-a dus numele ăsta la o combinație de Corina Chiriac cu Irina Rimes!), o fostă vedetă a muzicii românești, bine cunoscută de cei din sat, care, în ținuta-i elegantă și cu vorba aleasă, va contrasta într-o bună măsură cu toți ceilalți. Aici e cineva, aici contează și astfel, ca tot necazul provocat să fie dat uitării și să ofere o răsplată în schimb, acceptă să urce pe scena improvizată și să cânte în festivalul crăienilor.
Cârciuma satului, La Academie, devine astfel centrul talentelor. Scena este pregătită cu mult fast, cu multă strălucire (o perdea din fire de beteală aurie din spatele căreia se vor ivi, rând pe rând, performerii locali). Triada aleșilor va fi acolo, pe scenă, ca să deschidă marele festival: primarul, cu tricolorul la purtător, viceprimarul și preotul. Toți sunt niște artiști, în felul lor. Primarul vorbește declamativ, ca un adevărat orator, folosind constant expresii în limba latină (cu toate că știe că toți au fost daci la origine), viceprimarul care vine cu un discurs "european", pe când preotul, cu înțelepciunea lui Dumnezeu, vorbește de simplitate.
Spectacolul se derulează într-o notă comică, cu o încărcătură ironică considerabilă, chiar grotesc pe alocuri, dar cu niște adevăruri ale vieții de necontestat, care numai amuzante nu sunt. E ceva caragialesc în acest spectacol, nu doar polemicile celor doi, primar și viceprimar, magnetizați din plin de băutura locală, la care se mai alătură, din când în când, și preotul, ci chiar prin numele personajelor: Păciugă (primarul), Pietricică (viceprimarul), Picioruș (preotul), Văcăruș (tanti Chiva), Mitică (poetul), dar și prin vânzoleala hilară, ca de carnaval. Pe de altă parte, are și un parfum de Creangă, cu băbuțele care mărșăluiesc în grup, tremurânde, cu frica lui Dumnezeu la purtător, dar care știu toate cele, cu moldoveneasca plină de farmec și cu duhul cel zurliu.
Evident, are loc o demitizare a satului românesc. Dar această demitizare cred că s-a produs, de fapt, odată cu industrializarea forțată. Atunci s-a vorbit de culturalizarea maselor și de brigăzile artistice de la sate. Se simte și aici un puțin de brigadă artistică, deliberat introdus, pentru a evidenția rădăcinile din care hilarul situațiilor, al vorbelor, al manifestărilor artistice își trag seva. Atunci au început tinerii să migreze către oraș. Doar că acum sunt și mai puțini tineri decât atunci, dovadă sunt locurile goale, simbolic reprezentate de scaunele care stau deasupra lor, plutind, fără nicio așteptare, locurile celor care nu mai sunt, vii sau morți.
Am cam alunecat prin acest spectacol, așa precum protagoniștii pe scenă, la un moment dat, și poate că am pierdut din detalii, din multele detalii, dar știu că am râs, fără a anula gândul cel serios. Și pot spune că a fost un festival cu de toate, acolo La Academie: cu discurs, cu binecuvântare, cu expoziție, dezvelire de bust, muzică, dans și poezie, la care am reacționat cum m-am priceput eu mai bine.
(foto: Andrei Gîndac)
La Academie
de Alexandra Felseghi
Regia: Andrei Măjeri
Scenografia: Adrian Balcău / Coregrafia: Victoria Bucun / Muzica originală: Adrian Piciorea / Light design: Andrei Măjeri
Distribuția: Ioan Crețescu, Cezar Amitroaei, Gheorghe Frunză, Sorin Ciofu, Răzvan Amitroaei, Gina Patrașcu Zamfirache, Radu Dragoș, Sorin Ciofu, Daniela Bucătaru, Crenola Muncaciu, Ionuț Crețu / Matei Său, Daniela Bucătaru
Producător: Teatrul "Mihai Eminescu" Botoșani