Dacă există vreun rai al intelectualilor, mă gîndesc că aş fi şi eu îndreptăţit să solicit, dacă nu un domiciliu stabil, măcar cîte un sejur pe-acolo. Sper că e valabilă treaba că tot ce dai pe lumea asta vei primi înmulţit pe lumea cealaltă. Indiferent de care parte a gardului mă voi poziţiona în viaţa de apoi, cu siguranţă voi avea una dintre cele mai de invidiat biblioteci. Asta pentru că de vreo cinci-şase ani pe fişa postului meu a fost trecută şi atribuţia de a da cărţi, fie sub formă de semnale de presă, fie din "protocol".
Bine, de regulă n-am dat cărţile mele (deşi s-a mai întîmplat şi asta: biblioteca mea personală ar trebui să fie cel puţin dublă), ci pe cele ale unei instituţii, dar decizia de a trece sau de a scoate de pe listă o persoană anume a reprezentat dintotdeauna o responsabilitate stresantă pentru care îmi merit un oarecare colţ de rai.
Dubla postură - de autor şi om de la marketing-ul unei edituri - m-a pus mereu în situaţia ingrată de vînzător la bar care nu poate să facă tot timpul cinste c-o bere. La o lansare recentă, un prieten de-al meu s-a supărat de două ori. O dată pentru că nu i-am dat ultimul meu roman, a doua oară pentru că nu i-am dat cartea lansată. Inutil să-i explic că am cărţile pe factură şi că le plătesc din buzunar dacă le fac cadou. Nici nu vrea să mai audă de mine.
Cu romanul meu am ajuns ca Moromete cu fonciirea. Cînd aud vreun cunoscut cu apropouri că abia aşteaptă să mă citească, îmi vine să izbucnesc: "N-am, băi, n-am!". Ca autor, am observat că datul cărţilor la români a devenit un fel de obicei, un fel de tradiţie pe care n-o încalci decît dacă vrei să-ţi dai foc la valiză. Odată ce ai publicat cartea, există mai multe categorii de oameni cărora musai trebuie să le-o înmînezi. Cu puţinele exemplare reprezentînd drepturile de autor în faţă, tradiţia se împlineşte, în mare, astfel:
Datul la rude. La cele de gradul I, trebuie să le dai cît mai repede. La cele de gradul II, poţi întîrzia maximum o săptămînă. Altfel le jigneşti. Fiecare exemplar trebuie însoţit neapărat de un autograf cît mai personalizat posibil, care, de cele mai multe ori, se dovedeşte mai important decît cartea în sine. Altfel, jigneşti, ai aere de vedetă, eşti de-a dreptul arogant. Cu acest prilej, remarci ce familie numeroasă ai şi, uneori, îţi poţi descoperi noi rude.
Datul la prieteni. Prietenii îţi sînt ca nişte rude, numai că-s mult mai mulţi. Nu-i musai să le dai cartea imediat. Au ei grijă să-ţi amintească: "Băi, ţi-ai scos carte şi m-ai căutat să-mi dai şi mie una?". Dacă vrei să vezi o faţă stupefiată, îi zici: "Cumpără-ţi şi tu de la librărie!". Dar asta numai cu prietenii foarte apropiaţi, pentru că altfel rişti relaţia. O poţi drege, spunînd: "Glumesc, băi! Hai că dau şi-o bere!".
Datul la critici. Ai dreptul să nu dai, dar acesta poate fi folosit împotriva ta. O faci pe barba ta. Criticul, de regulă, e un om extrem de ocupat, care n-are nici timp şi nici bani să umble haihui după toţi bezmeticii care scriu cărţi şi publică pe unde apucă. El construieşte încontinuu şi trebuie să-i dai cărămizi la mînă. Nu-i dai tu, o fac alţii. Clădirea oricum se înalţă şi fără tine.
Pentru majoritatea oamenilor din categoriile de mai sus, ideea de a-ţi cumpăra cartea este aproape de neconceput şi merge mînă în mînă cu aceea că ţi se face o favoare să fii citit sau măcar recunoscut ca scriitor. De aceea, dacă există un rai al intelectualilor, cred că o bună bucată din el ar trebui să fie populat cu cititorii care cumpără cărţi.