Alexander (Thomas Prenn) este un tânăr visător, crescut de bunica sa paternă. Înalt, cu un păr cârlionțat și o privire gracilă, propune o masculinitate retrasă, neasertivă, dar hotărâtă în a găsi și mai ales a păstra legături sentimentale puternice cu persoanele dragi. Pictează diverse compoziții fantastice pe pereți obscuri la care nu ajunge nimeni, în care fanteziile sale copilărești sunt extrapolate asupra întregului peisaj citadin pe care nu îl vedem, dar îl bănuim totuși ca prezent dincolo de fundalul metroului.
Învață să trăiască în două lumi. Una dintre ele este deasupra pământului, iar Alexander se adaptează parțial la viața socială, dar limitat. Nu îl vedem ducându-se la școală, nici jucându-se cu alți copii. Este introvert, ceea ce nu este neapărat un lucru negativ: în felul acesta se protejează pe sine și își păstrează resursele sufletești necesare ca să își dezvolte viața interioară.
Tot în această direcție îl încurajează și tatăl său, un visător încă mai hotărât decât fiul său (sau mai dezaxat, cum vreți să-l vedeți), căci după moartea soției, tatăl se hotărăște să își țină promisiunea de a fi alături de ea pentru totdeauna și se mută sub pământ, undeva într-un subsol legat de rețeaua de metrou a Berlinului. De acolo, își inițiază fiul în arta de a construi lumi în imaginație, mult mai bogate și mai interesante decât cele comune.
Așa cum ne vine tuturor rândul, tânărul se îndrăgostește de Caro (Verena Altenberger). Amândoi lucrează în spații care parazitează impozantul complex industrial al metroului. Pentru a deservi acest behemoth, s-a construit în jurul lui o întreagă lume, cu birouri, magazine și alte spații ascunse. Toate acestea beneficiază de umbră, de protecție și, paradoxal chiar, de liniște. Ambientul astfel creat este locul perfect în care personalitățile introverte ale personajelor se pot dezvolta și, foarte important, pot să-și construiască punți între ele.
Inițial, First Snow of Summer / Zăpadă în august împrumută mult din atmosfera din Amélie (2001, r. Jean Pierre Jeunet), cu o tentă nostalgic-drăgăstoasă și frumos colorată împrumutată din filmele lui Wes Anderson. Avem în centru tot o persoană tânără, izolată într-un mare oraș, care se aventurează timid pe cărările periculoase ale dragostei, totul într-o atmosferă poetică, puțin magică, însă destul de sigură. Vocea din off ne povestește trăirile interioare bogate și aparte ale protagonistului, fiind cea mai bună cale de a traversa diferențele psihologice marcante. La acestea se adaugă și calitatea decorurilor, curate, primitoare, surprinse într-o paletă de culori bine și atent temperată.
Dacă însă Amélie se desfășura în cea mai mare parte în spații deschise, de multe ori chiar în locuri aglomerate, de această dată universul este mai degrabă htonian, subpământean.
Mai mult, promițătoarea poveste de dragoste burgheză, în care cei doi reușesc să se unească și să construiască o familie în pofida adaptării lor precare, este deturnată de aflarea unor adevăruri dureroase despre Caro. Ca urmare, Alexander apucă pe un drum neașteptat, dar care fusese cumva pregătit de toate reveriile sale, de toate capriciile imaginației. El ajunge acum să se jertfească - și, prin aceasta, să se câștige - în încercarea de a oferi dragostei sale o ieșire, o evadare.
Nu este ușor, pentru că iluzia trebuie să fie totală și, mai rău decât atât, chiar dacă va funcționa, nu știe dacă va fi și eficientă. Însă, toate aceste nesiguranțe nu contează pentru dragostea lui Alexander și, mai ales, pentru puterea sa de a construi lumi paralele, de a explora teritorii acolo unde ceilalți nu văd decât fundături, capătul drumului.
Elanul drăgăstos de a crea universuri alternative complete pentru protejarea persoanei iubite aduce cu cel al unui protagonist berlinez, din Good Bye, Lenin! (r. Wolfgang Becker, 2003). Acesta, pentru a-și proteja mama de șocul de a afla că tot eșafodajul concentraționar al comunismului, care constituia însă singura lume în care trăise și pe care o cunoscuse mama sa, hotărăște să o reconstituie, să vopsească, așadar, emergenta Germanie post-comunistă în culorile terne ale trecutului. Aceeași manipulare a timpului - de data asta, pe repede înainte - se petrece și în First Snow of Summer / Zăpadă în august. Alexander trebuie să creeze iluzia iernii în mijlocul verii, esențială pentru starea de bine a iubitei sale.
Așa că ceea ce începuse ca o poveste romantică previzibilă se transformă într-un frumos exemplu de jertfire imaginativă. Dragostea nu mai este consumată în limitele strâmte ale împlinirii mic-burgheze, ci se deschide către imprevizibilitatea, chiar cruzimea vieții, pe care le îndulcește prin imaginație și dăruire.