Asta mi s-a întâmplat după ce am urmărit First Snow of Summer / Zăpadă în august. Am avut nevoie de ceva timp până când am fost în stare să mă desprind de poveste și să reintru în realitatea mea.
Nu o să vă fac un rezumat amănunțit al acestui film (o să vă povestesc doar un pic despre lumea lui), și nici o analiză tehnică, sunt alții mult mai în măsură și mai pricepuți decât mine să o facă, în schimb o să vă spun câte ceva despre cum am simțit și am înțeles eu acest film.
După ce am văzut filmul, m-am întrebat ce anume l-a inspirat pe regizorul și scenaristul Chris Raiber să scrie această poveste. Și în această lume în care multă informație e aproape de noi, nu mi-a fost greu să aflu. Ideea filmului i-a venit în timp ce se afla într-o stație de metrou din Viena. Privind un ecran din acela electronic care afișează tot felul de anunțuri și reclame, s-a gândit cum ar fi dacă un angajat al metroului ar vedea prin ochiul unei camere de securitate o persoană aflată în stație și pentru că e mult prea timid pentru a intra în contact cu acea persoană, ar începe să folosească ecranul publicitar trimițându-i niște mesaje vizuale, sperând că, la un moment dat, persoana îi va răspunde în vreun fel.
Asta se întâmplă cu Alexander, protagonistul filmului, un introvertit șarmant plin de imaginație care vorbește puțin dar care simte mult, un băiat care știe o grămadă de lucruri despre arici, puține lucruri despre pălării, care nu a avut multe iubite - de aceea se uită mereu la filme - un copil crescut de bunica lui căreia, atunci când el împlinește vârsta de 10 ani, îi face o promisiune, și-anume că nu se va îndrăgosti niciodată. O promisiune făcută din dorința de a evita soarta tatălui său, la o vârstă la care nu știa mai nimic despre iubire, dar la care a înțeles că oamenii mari pot suferi din cauza ei dureri care îi pot lipi definitiv de pământ.
Angajat într-un birou de obiecte pierdute la metroul din Berlin, începe să o urmărească pe Caro, o fată care lucrează într-un magazin de pălării în spațiul aceluiași metrou berlinez. Iar de aici începe un joc fascinant al seducției, plin de fantezii și emoții colorate.
Tatăl lui Alexander locuiește tot în această lume subterană, undeva într-un subsol legat de rețeaua de metrou a Berlinului, o decizie pe care a luat-o după moartea soției sale căreia îi promisese că va fi alături de ea pentru totdeauna.
Sunt multe motive pentru care mi-a plăcut acest film.
În primul rând, pentru că abordează un subiect pe gustul sufletului meu, este un film despre iubire, despre această energie universală și chintesență a vieții care poate face imposibilul posibil, poate mișca cu ușurință rotițele Universului bulversând timpul și anotimpurile, transformând cu ușurință vara în iarnă.
Poate fi descris ca un basm romantic pentru oameni mari în care fantasticul se integrează firesc în povestea care combină lumea imaginativă a filmului Amélie cu cinematografia și paleta de culori asemănătoare lui Wes Anderson.
E un film cu un ritm potolit și constant, care parcă îți vorbește în șoaptă, fără zgomot inutil, dând evenimentelor puse în scenă o lejeritate plăcută. Vocea naratorului care prezintă stările și aventurile protagoniștilor e molcomă, liniștitoare, precum glasul unei mame care îi citește copilului înainte de somn o poveste.
Muzica are un rol important, mult din încărcătura emoțională a unor scene este dată de sunetul plăcut și blând, o coloană sonoră omniprezentă. Efectele vizuale sunt de o ingenuitate și o frumusețe care te împing spre visare.
Este un film plin de metafore care se desfășoară în două lumi, una la suprafață, alta în subteran. Desenele lui Alexander făcute cu spray pe pereți lipsiți de lumina zilei, ascunși de ochii lumii, sunt un fel de mesaje cromatice adresate mamei lui din locul în care el se simte confortabil și imaginația lui se eliberează nestingherită.
Îmi place să spun că mai există și o a treia lume prezentă în poveste, cea născută din imaginația debordantă a lui Alexander, o lume în care nu există durere, doar culori și supereroi.
Este un film care are și secvențe pline de umor care m-au făcut să râd, dar și momente triste care m-au emoționat puternic. Un detaliu, o imagine de o frumusețe aproape dureroasă, un gest aparent minor cu o încărcătură emoțională uriașă au reușit să mă facă să plâng.
Pentru unii poate fi un film ușor plictisitor pentru că nu există o acțiune care să te țină în priză, nu e genul acela de film în care se întâmplă ceva extraordinar, ieșit din comun, cu efecte speciale senzaționale, este mai degrabă un film de stare, cu imagini fabuloase care te îndeamnă la visare. Un film despre speranță și magie, despre puterea dragostei care te face să-ți încalci orice promisiune făcută la o vârstă la care nu știi mai nimic despre iubire.
Alții ar putea spune că întreaga intriga este exagerată, imposibilă și deloc realistă. Dar Chris Raiber nici nu a încercat să ne convingă că această poveste ar trebui să aibă loc în lumea reală. Cinematografia în culori pastelate se bazează mult pe emotivitate, ceea ce mie nu îmi displace deloc. Pentru că, până la urmă, un film este o pauză pusă vieții preț de câteva zeci de minute, o lume în care îți lași la intrare grijile cotidiene și în care intri cu toate simțurile deschise, dându-ți frâu liber emoțiilor și visării.
First Snow of Summer / Zăpadă în august este un film de dragoste, o poveste romantică de iubire în care imaginația - acest spectacol sublim al omenirii - are puterea fantastică de a picta viața necruțătoare în culori vii. Un film despre frici, promisiuni, candoare, asumare de riscuri, frumusețe sufletească, speranță și fulgi de păpădii.
Știu că nicio promisiune nu ne poate proteja inima de durere, dar o putem face mai puternică dacă avem îndrăzneala să visăm, trăind povești de iubire senzaționale. Pentru că inima nu promite nimănui, nimic. Ea doar bate pentru ca noi să fim.