Thomas Prenn, o prezență cunoscută pe scenele marilor teatre internaționale (Teatro alla Scala, Deutsches Theater Berlin, Volksbuhne Berlin) și actor de film cu roluri în mai multe lungmetraje și seriale, dă viață pe marele ecran lui Alexander, un introvertit șarmant care preferă să picteze cu tuburi de spray în loc de pensule, care a crescut cu citate din filme cu cowboy și care lucrează într-un birou micuț de obiecte pierdute la metroul din Viena. Acolo o cunoaște pe Caro, interpretată de Verena Altenberger, premiată în numeroase festivaluri internaționale pentru rolul său de debut în The Best of All Worlds (r. Adrian Goiginger). Caro este o extrovertită autentică, îndrăgostită de prăjituri și tatuaje, care lucrează într-un magazin de pălării în spațiul aceluiași metrou vienez și care pare că ascunde un secret. În ciuda promisiunilor pe care și le făcuseră fiecare sieși, de a nu se îndrăgosti, întâlnirea lor mișcă rotițele Universului astfel încât vara se transformă în iarnă.
"Sunt foarte încântat că filmul ajunge în România, că publicul de aici va avea șansa să cunoască această poveste sensibilă și vulnerabilă pe care am scris-o și regizat-o. Pentru mine este extrem de personală, a fost filmată în Viena, orașul în care am crescut și cu care am o conexiune extrem de puternică și reunește fragmente din propriile mele amintiri. În plus, zugrăvește un crez pe care-l am și anume că deși mai întotdeauna o poveste de dragoste este și o poveste a suferinței, este singura care merită cu adevărat trăită și spusă mai departe, pentru că a risca să iubești înseamnă să descoperi singurul spațiu în care transformarea autentică se poate petrece.", a declarat Chris Raiber, regizorul producției, pentru August Film.
Am ajuns și eu (știu că scriu cu oarece delay, filmul poate fi văzut deja în toate cinematografele din țară de la 1 septembrie 2023) la avanpremiera filmului lui Raiber pe 30 august 2023, dar n-am apucat până acum să las câteva gânduri pe marginea lui.
Bine, adevărul este că am și trecut printr-o grămadă de stări vis-à-vis de el, am avut și un respiro în care să le interiorizez pe toate, nu am mai scris la cald despre experiență. Și poate că așa e mai onest de făcut.
Ce aș fi spus atunci, pe loc, odată cu ieșirea din sală? Probabil că am asistat la cea mai wholesome demonstrație de biedermeier cinematic din câte mi-a fost dat să văd. Mă declar ușor de cucerit de genul acesta de romantism exacerbat, eu însumi fiind adeptul unor elaborări de planuri frenetice, deseori disproporționate și nereciprocate, dar cam așa e și riscul meseriei cu poezia. Aș fi spus că First Snow of Summer / Zăpadă de august e o poezie de film, rareori pățesc să fiu absorbit atât de tare în poveste (cu toate că e absolut anticipabil totul, dar farmecul e - cum e și când ești mic și te joci - să fii în stare să crezi până la final că totul e construit pentru tine).
Cred că ultimul film la care am pățit asta a fost Cronicile Spiderwick, pe care l-am văzut pe la 8 ani și a rămas cu mine de atunci. Să anticipez ceva, orice, totul în filmele de genul ăsta mă înzestrează cu un soi de putere demiurgică, conjugată și cu iluzia experienței. First Snow of Summer / Zăpadă de august e un film care se prezintă în forma unui déjà vu, tot ce vezi ai trăit / ai proiectat și tu la un moment dat, iar faptul ăsta se datorează punctului de plecare - un basm austriac.
Așa cum Narnia pune o pecete greu de dezlipit mental de pe fiecare dulap din fiecare casă, în spatele căruia se deschide o nouă lume, tot așa și First Snow of Summer / Zăpadă de august: vine cu o nostalgie romantică de pe la 1800, dar contextualizată frumos, toposul nu mai e mitico-legendar, ci e metroul, dar lucrurile se schimbă prin însuși craftul protagonistului, Alexander, lipsit de orice superputere, dar cu o înțelegere diferită asupra lumii înconjurătoare.
Acum, la aproape două săptămâni distanță de la vizionare, cu toate imaginile așezate, pot spune mai degrabă că filmul First Snow of Summer / Zăpadă de august e o demonstrație-periplu despre cum ne putem reîndrăgosti de clișeu, e o iluzie a imprevizibilului în previzibil. Să fim serioși, de mici am fost crescuți în tagma asta făt-frumoșească, a prințului pe cal alb care o să ne salveze la un moment dat / a prințesei din turn care-și așteaptă alesul, dar alesul ei e întotdeauna nu cel pe care l-ar arăta primul cu degetul, ci fix acela care face lucrurile cele mai năstrușnice.
Nici n-ai nevoie de superputeri pentru așa ceva. Alexander fabrică succesiunea de anotimpuri luând ca unice puncte de reper ferestrele prin care privește Caro, iubita lui. Cum o cucerește? Bineînțeles, în cele mai clumsy și talentate feluri.
Da, filmul chiar e un biedermeier wholesome, chiar e al dracului de romantic și de nostalgic, chiar ne împachetează foarte bine (și strâns lipit de inimioară) o experiență pe care am avut-o prin expunerea la genul acesta de literatură.
E ceva cu adolescența timpurie în care citești Saga, sau Twilight după ce încerci să te rupi de Wattpad, aceeași perioadă în care Jane Eyre, Crimă și pedeapsă ori alte titluri de referință îți dau clar o direcție și despre dimensiunea romantică.
Nu putem nega că felul în care ne comportăm în relații / ceea ce căutăm are un fundament puternic în consumul anterior de produs cultural. E ca o patologie a literaturii / cinematografiei generaționale, totul insuflă un aer burghez peste ideea de romantism, totul e bildungs, nu doar se întâmplă și gata. Apoi vine adolescența latentă, aia mizeră, bukowskiană, pe care dacă o îmbrățișezi îmbrățișezi odată cu ea și impresia neîmplinirii. Dar toate astea sunt iluzii.
First Snow of Summer / Zăpadă de august e un film care pică hodoronc-tronc într-o cu totul altă dinamică socială, în care iubirea prinde forme mai puțin canonice, mai puțin simetrizabile, dar vine "après la lettre" cu siropoșenia clasică. Sigur, nu putea să fie un film despre dating, are schema proprie de sens, scop și deznodământ. Dar ce vreau să zic aici e că mi-a redat o speranță letargico-nostalgică: aceea că lucrurile s-ar mai putea întâmpla și așa. Am empatizat super tare - pe baza asta - cu Alexander, am cumpărat iluzia cu care vine filmul ăsta, am zâmbit puțin la gândul că aș putea face schimb oricând, într-o lume în care totul e previzibil ca vremea, dar în care totuși suntem cam în ceață tot timpul.
Basmele cresc întotdeauna copii visători, copii care plutesc și pentru care totul ajunge să se întâmple dintr-o inerție bizară, cum se întâmplă și dragostea. Problema vine odată cu încercarea de calibrare la lumea reală, fiindcă da, în cele două săptămâni de interiorizare numai la asta m-am gândit: am tendința să numesc "cheesy" filmul First Snow of Summer / Zăpadă de august, l-am privit cu o fascinație hipnotică prima dată, apoi l-am filtrat prin conștiința realității mele. Și - poate e din ce în ce mai trist că spun asta - nu mai vreau să văd filme care să mă facă să sper, filme de ideal, filme generice, dar cumva atât de familiare și de candide totodată. Idealismul m-a modelat într-un construct cvasi-incompatibil cu realitatea de acum: graba, cotidianul, speed-datingul, emoțiile pe pauză sau reprimate, dezinteresul, hustle-ul, grind-ul, oboseala neobosirii, nisipurile mișcătoare. Și nu mai vreau să văd filme care să mă întoarcă într-o sensibilitate de acum câteva secole.
Dar vedeți, însuși faptul că spun asta denotă de fapt valoarea (atemporală) a filmului nou al lui Chris Raiber. E un film chiar simpatic, de familie, la care să mergi cu familia, cu singura mențiune că aș trece în dreptul conținutului lui un "nu încercați asta acasă / în zilele noastre / pentru sănătatea dumneavoastră și a celor din jur."