Incipitul filmului este un cadru cu cerul înstelat, care pe parcursul filmului devine un fel de laitmotiv. Metafora pe care o generează la final m-a făcut să pun pe pauză agitația vieții, să mă retrag singură timp de câteva minute și mă gândesc puțin în ansamblu, la întregul tablou, în vasta lui splendoare. Cred că ăsta este cel mai bun semn că un film este bun. Dacă te face, măcar pentru un moment, să îți ridici un semn de întrebare, dacă la finalul filmului nu îți reiei ziua și activitățile ei cotidiene îndată ce începe să ruleze genericul, ci mai degrabă ceea ce ai văzut te pune pe gânduri puțin.
La început filmul te duce într-o zonă de comedie ușoară, cu dialoguri și replici relativ scurte împreună cu cadre des alternate, glumițe care te fac să râzi dar care îți dau și acel sentiment reconfortant prezent de obicei cam în orice comedie romantică. Personajele sunt agreabile, ușor de identificat în viața reală. Când ne sunt prezentați oamenii care obișnuiesc să vină la biroul de obiecte pierdute la care eroul poveștii se angajează este cu atât mai amuzant cu cât, dacă stai puțin să îți scotocești prin minte, sigur îți aduci aminte de cineva care să le semene. Firul narativ decurge frumos, fluid și fluent (și probabil alte calități conexe care încep cu f) și este ușor de urmărit.
Ceea ce m-a surprins însă în cel mai bun sens posibil este felul în care regizorul și scenaristul Chris Raiber a dus povestea la un nivel infinit mai înalt decât cel al unei comedioare frivole la care te uiți pentru câteva zâmbete în treacăt. Filmul abordează, de fapt, niște subiecte importante și profunde. Întrebarea principală pe care o adresează este «Merită să acorzi iubirii o șansă?».
Am stat și am privit pagina goală pe care urma să îmi scriu gândurile pe marginea acestui film un timp îndelungat. Bizar de îndelungat. Căci oricât de mult mi-aș dori să pot să dau un răspuns concret și ușor de digerat la întrebarea asta, mă tem că gravitatea subiectului mă înghite întru totul. Este o întrebare cu care eu însămi mă confrunt și care s-a tot perindat în gândurile mele de-a lungul timpului, dar care nu a binevoit a-mi da pace deloc în perioada recentă. Iar filmul nu a făcut decât să îmi ridice acest semn de întrebare din nou, de data asta pus în text, sunet și imagini. Și astfel o cronică de film, presupus obiectivă, s-a transformat într-o meditație, puternic subiectivă, asupra mea în raport cu temele propuse de film.
De ce să îi acordăm iubirii o șansă? De ce să nu ne ținem picioarele cât putem noi de ancorate în podea (așa cum spune unul dintre personajele filmului), și la propriu și la figurat, în concret, în certitudine și în realitate? Și până la urmă cu ce te ajută iubirea asta atât? Căci ea nu poate să aibă decât două urmări: izbândă, care se termină apoteotic cu artificii și fericire "eternă", sau eșec. Iar cruda realitate face ca cea de-a doua variantă să fie întâlnită majoritar. Ce te faci când încredințezi o bucată din tine unei persoane care într-o bună zi se întoarce către tine și ți-o dă, mototolită, înapoi? Căci să iubești e ca și când ai fi un acrobat pe sârmă, care face la început fiecare pas cu mare prudență și cuprins de scepticism, apoi pășește ceva mai repede, dar tot ezitant, și la un moment dat, uitându-se în jos și observând că există o plasă de siguranță, se gândește ca odată și odată să își facă curaj să își dea drumul, cu încredere. Dar coincidența face că fix în ziua aia în care își dă drumul, cineva a dus plasa la curățat. Iar atunci pică de sus. Până la urmă, după fiecare apogeu urmează și un declin, nu? Iar după contactul cu solul, de data asta nu într-un mod atât de voluntar și de prietenos, vin și întrebările. De ce te-ai lăsat deslușit, despachetat psihologic și emoțional, strat cu strat în numele unui ideal? De ce acum suferi în numele unui ideal? Nu e nimic mai neplăcut decât să devii un simplu martor ocular, să privești neputincios de pe margine asemenea unui spectator stingher, după ce atâta timp ai fost ascultat, ținut în brațe și mângâiat pe cap și te a văzut cineva, în adevăratul sens al cuvântului, în cea mai singură singurătate a ta, să vezi cum acea ascultare, acea tăcere și acele gânduri acum se metamorfozează în dubii. Și chiar și în scenariul în care nu îți trântește nimeni ușa în nas, există întotdeauna și drumul pe care merge povestea filmului. În orice caz, iubești, pierzi, suferi. Și în momentul acela se produce o fisură. Pur și simplu ți se taie "filmul" și îți promiți că a fost ultima dată când ți-ai îngăduit să îți lași picioarele să părăsească solul. Și te mai surprinzi din când în când ridicându-te pe vârfuri și chicotind, dar cuprins de fiori retrospectivi și reci revii înapoi. Pentru că trebuie să revii înapoi, nu există nicio altă alternativă, nu? Sau... există? Poate? O șansă? Filmul pare să spună că există. Poate.
Mi se pare că cele mai bune exemple în această privință ne înconjoară. Fără să băgăm de seamă, dar sunt și au fost chiar aici, lângă noi, tot timpul ăsta. Iar acum, în spiritul Vanessei din clasa a 4-a care era convinsă până în măduva oaselor că ceea ce urmează să așterne ea pe hârtie va constitui următoarea mare capodoperă literară a școlii sale gimnaziale, "Este primăvară". Mergi în curte, în față blocului, la poalele peșterii sau oriunde ai considerat cuviință să îți duci existența, și culegi o floare. Frumos, miroase chiar frumos. O pui în vază să o privești. Peste o săptămâna te apleci și strângi petalele zbârcite, căzute pe jos. Îți zici în sinea ta că altă dată vei admira frumusețea florilor de la distanță, de unde știi că nu le poți răni. Spre surprinderea ta și a tuturor (mai puțin tu cea din peșteră, tu ești pe cont propriu) după ceva mai mult de o săptămâna (un "ceva" destul de substanțial) vine iarna. Și toate petalele căzute acum nici măcar nu se mai văd de stratul de zăpadă. De data asta ai putut conteni din a rupe egoist o floare ca să o ai mai aproape de tine, și totuși a sfârșit în aceeași manieră. Și când vine vorba de iubire e mai mult sau mai puțin la fel, ai două variante (din nou, mai mult sau mai puțin). Una dintre ele este să fugi. Să fugi, cât poți de tare, de orice urmă de emoție ar mai arde în tine. Sau pur și simplu să te prefaci că nu există. Și într-adevăr, poți fugi ceva timp. Unii dintre noi, care ne-am antrenat intens pentru maraton, putem fugi pentru un timp chiar îndelungat. Dar la un moment dat cu toții colapsăm extenuați. Căci de oricât de multe ori îți zâmbești în oglindă, oricât de des îți repeți ce vrei să auzi, sau cât de mult te joci de a struțul cu capul în pământ, odată și odată sentimentele te ajung din urmă. Totul este clădit pe un fundament, iar faptul că arunci cu zăpadă în curtea unei după amiezi de august nu o să schimbe cu nimic data din calendar. Putem să încercăm să ne înfometăm emoțional cât de mult vrem, la un moment dat devenim mult prea lihniți ca să ne mai putem abține. Iar atunci totul revine înzecit. Atunci, fie că am plănuit sau nu, vom duce orice simțământ la paroxism și dincolo de dânsul, și chiar dacă nu e plăcut să cazi de sus, câteodată e benefic.
Iar acum mă aflu la o răscruce de drumuri. O aprigă luptă dintre dorința de a iubi, de a da mai departe chibritul care aprinde flacăra din mine, și teama de a-mi fi stinsă propria flacără. Și din nou, ce te faci în cazul ăsta?
Și cu toate strategiile elogiate mai sus, în pofida șoaptelor raționale care îți zic să îți înrădăcinezi măcar vârfurile degetelor în pământ, alegi să plutești din nou. Căci în tot acest abis sumbru în care poate nu ne-am voluntariat să conviețuim, prin toată negura de incertitudine și temeri prin care am fost condiționați de circumstanțe să ne zbatem, totuși, alegem să cutezam. Să oferim o șansă iubirii. Căci acest haos nu poate fi rezolvat. Nu poți să fugi sau să te ascunzi de haos, căci e pretutindeni. Așa că nu ne rămâne de făcut decât să ne agățăm de o speranță și de un ideal. Căci în tot acest loto al șansei cineva trebuie să câștige. Și alegi să crezi că tu vei fi unul dintre norocoși. Este singurul lucru care ne rămâne de făcut. Căci toate hazardele lumii, fiecare lacrimă, și fiecare oftat, zâmbet, chicot, sau strigăt lăuntric sunt mai ușor de înfruntat când sunt auzite. Când totuși știi că nu ești pe cont propriu. Chiar dacă este un gând latent în dedesubturile conștiinței tale, e totuși mai ușor să mergi pe sfoară dacă știi că plasa îți șade dedesubt, fie că este adevărată sau iluzorie. Este asta amăgire? Poate. Sau poate e singura soluție suficient de umană. Sau poate că port eu o dragoste pătimașă față de contradicție și absurd.
Bine, veți zice, dar unde e filmul în toată povestea asta? Păi... tocmai că e. Și dacă îl vedeți și apoi veți avea răbdare să recitiți cele de mai sus, o să vedeți că e despre film, despre personajele lui, despre mine și, poate, despre fiecare din voi. Sau că ar putea să fie. Dacă aveți și avem cu toții curaj și încredere. Așa cum Alexander (Thomas Prenn) și Caro (Verena Altenberger) au în acest film. Cu toate riscurile aferente.