Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Big White

The Big White, o bijuterie independentă, dar cu actori unul şi unul


România Liberă, aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fanii fraţilor Coen vor exulta la acest film care le poate aminti de Fargo şi care reuşeşte fără mari eforturi să introducă în aceeaşi ecuaţie sentimentele curate şi umorul negru. Realizat de un regizor britanic necunoscut nouă, Mark Mylod, The Big White e o gură de aer proaspăt într-un val de conformism mai mult sau mai puţin asumat.

Dacă tot vorbeam de umor negru şi suntem pe aproape, să spunem că e şi un omor în film, nu negru, cît alb şi îngheţat, pentru că acţiunea se desfăşoară într-un orăşel din Alaska, unde spleenul sub zero grade capătă totuşi caracteristici asemănătoare amok-ului. Scenaristul filmului, Colin Friesen, s-a inspirat probabil din senzaţii personale pe care le-a ridicat bine de tot pe scala intensităţii, pentru că a făcut facultatea în Winnipeg şi ştie cu ce se mănîncă frigul. În speţă, cu gînduri de evadare. Lucru pe care îl fac şi personajele filmului, care ţes la cuptor idei de fugă. Numai că fiecare are motivele lui, şi ce e pentru unul egoism şi fugă de sine, e pentru altul generozitate împinsă pînă la uitarea de sine.

Filmul e foarte agreabil nu numai pentru povestea lui bine scrisă, care debutează în termenii comediei negre (eroul descoperă un cadavru în ghenă şi-l cară în propriul frigider etc. etc.), care confluează cu comedia romantică şi love story-ul, fără a produce un compost incolor. Filmul are personaje bine conturate din puţine gesturi, are replici oportune, un fir narativ care curge isteţ, departe de a jigni inteligenţa spectatorului, dar are mai ales privirea un pic ironică, un pic amărîtă, dar tăios de lucidă, asupra gradului de alienare al nostru, al tuturor. Şi mai are de aici o tandreţe nemaipomenită pentru oameni în general şi pentru oamenii care iubesc în special. Într-atît de "nebună" e această tandreţe încît filmul îşi permite sacrilegiul de a fi "politically incorect" şi de a-i da personajului principal ideea de a-şi ucide pur şi simplu fratele pentru a face rost de bani ca să-şi vindece soţia bolnavă. Nu-l ucide, nu poate. Această "nebunie" e de aceeaşi textură cu cea din filmul lui Nick Cassavetes, She's So Lovely, în care o femeie era în stare să-şi părăsească proprii copii pentru a fi cu bărbatul pe care-l iubeşte.

Cu un titlu inspirat probabil din Le grand bleu al lui Luc Besson, filmul plimbă mortul şi povestea lui macabră pe gheaţă, la minus 50 de grade, dar dă pe dinafară în umanitatea lui lipsită de complexe. Umorul, atunci cînd există, e de bună calitate, deşi bate în macabru, iar uneori, în unele secvenţe, joacă pe muchia dintre rîs şi plîns pentru că, nu-i aşa, viaţa e de aşa natură încît...

Regizorul Mark Mylord n-a avut numai simţ pentru a alege acest scenariu, dar a avut şi o bună mînă cu actorii cărora a ştiut să le stimuleze resurse ascunse. Robin Williams, în rolul soţului care încalcă legea doar pentru că-şi iubeşte soţia, e tot timpul în graţiile spectatorului, dar faptul că rămîne cumva neschimbat nu-l face monocord. Holly Hunter e extraordinară în rolul soţiei atinse de sindromul Tourette, asimilîndu-şi personajul dincolo de latura lui comică, pentru a-i găsi fragilitatea, şi făcîndu-ne mai toleranţi cu boala psihică. Giovanni Ribisi primeşte în sfîrşit un rol pe măsura versatilităţii sale. Interpretează, de altfel, cel mai complex personaj, agentul de asigurări alienat de la care te aştepţi oricînd să ucidă pe cineva, dar care pe drum se transformă pînă la a scoate la iveală o sensibilitate să-ţi rupă inima. Oarecum pe structura sa consacrată de precedentele filme, Woody Harrelson îl joacă pe fratele dat mort iniţial, care apare şi riscă să încurce toate planurile cu natura sa instinctuală, iraţională, animalică. Alison Lohman completează galeria cu un rol nou pentru ea, cel de iubită cuminte şi răbdătoare, îngrijorată pentru relaţia cu un bărbat egoist.

The Big White e un film pentru toate stările şi toate umorile. Farmecul lui vine şi din toleranţa pentru ţăcănelile celorlalţi. Se recomandă aşadar ca un leac bun pentru toţi cei care simt fie că, într-un fel sau altul, o iau razna, fie că sunt blocaţi într-un loc de unde n-au cum fugi.



 Toate articolele despre Big White


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 Fără cinism - The Big White, Carmen Mezincescu
 Micul umor negru din Marele Alb - The Big White, Cătălin Matei
 Marele alb cu un picior aiurea - The Big White, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer