Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Big White

Marele alb cu un picior aiurea - The Big White


Suplimentul de cultură, aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Şi nu, în film nu e vorba nici despre vreun rechin, nici despre vreun guiţ-guiţ. Titlul e mai degrabă o trimitere la Marele albastru / Le grand bleu al lui Luc Besson. În loc de ocean, de elementul lichid, imensitatea îngheţată şi neprietenoasă a Alaskăi. Marele alb / The Big White e şi un fel de Nói albinói, pentru că eroii vor să evadeze din strîmta închisoare la care-i obligă peisajul. Dar pentru asta fiecare are nevoie de ceva anume.

Filmul regizorului britanic (necunoscut mie) Mark Mylod e o mică bijuterie dulce-amară, neconvenţională şi uşchită. Un semn (mic) e şi faptul că printre fotografiile de presă care ne-au fost puse la dispoziţie se strecoară ba un ren, ba un peisaj complet alb, fără nici un actor, ba intrarea în agenţia de voiaj unde lucrează unul dintre eroi. Filmul e o surpriză şi pentru că, deşi producţie independentă, a captat interesul cîtorva mari şi cunoscuţi actori. Robin Williams e acel agent de voiaj despre care vorbeam mai sus, care are o soţie (Holly Hunter) diagnosticată cu sindromul Tourette, dar pe care o iubeşte pînă la a fi în stare să escrocheze asigurările spre a lua poliţa pentru fratele care n-a mai dat vreun semn de cinci ani. Îl declară mort, dar, cum mai trebuie doi ani pînă cînd expiră termenul legal, omul ia din ghena de gunoi şi duce acasă un cadavru străin peste care dă într-o seară. Apoi apar fratele viu, adevărat şi mitocan (Woody Harrelson), dar şi gangsterii speriaţi care l-au ucis pe bărbatul găsit în ghenă. În această vreme, agentul de asigurări (Giovanni Ribisi) care se ocupă de caz miroase că e o înşelătorie la mijloc şi se străduieşte s-o descopere, în timp ce iubita lui (Alison Lohman) dă consultaţii prin telefon stresaţilor, încercînd cu greu să tragă singură pe uscat targa propriei relaţii.


O poveste trăsnită, dar perfect verosimilă

V-aţi pierdut? Vă regăsiţi imediat. Filmul curge plin de surprize, navigînd între comedie neagră şi dramă şi alunecînd ca pe unt peste comedia romantică cu termenul de garanţie în regulă. Povestea trăsnită, dar umană în esenţă şi perfect verosimilă, dialogurile bine scrise, personajele cu cărniţă pe ele, actorii care scot din ei - graţie mai ales regizorului - chestii pe care nu le-au mai făcut pînă acum, imaginea care se străduieşte să fie originală, fără a cădea în clişeele filmului independent sînt cîteva elemente care te fac încă de la început să ai încredere în acest film. Scenariul îi aparţine unui anume Colin Friesen, care a făcut şcoala de film la Winnipeg şi care ştie ce înseamnă să trăieşti normal la minus 50 de grade, înconjurat de zăpadă, în locuri în care mintea sănătoasă îngheaţă.

O fi mult adevăr în nevroza temperaturilor mici şi-ale naibii, de vreme ce, în Islanda, Dagur Kari îl punea pe eroul său, Nói, în situaţia de a visa cu ochii deschişi şi de a imagina o evadare la palmieri şi ocean. Eroilor filmului de faţă "marele alb" le potenţează marile probleme. Agentul de voiaj vrea să plece cu soţia lui bolnavă, fără a se gîndi la sine. Agentul de asigurări, alt deraiat, vrea să rezolve cazul pentru a obţine o promovare care să-i permită să părăsească orăşelul, fără să se gîndească la riscul că-şi va căra depresia cu el în sacoşă. Cei doi gangsteri sînt blocaţi în oraş pentru că trebuie să facă rost de cadavrul celui pe care l-au omorît.


Un film ca o cutiuţă cu bomboane diferite

Povestea însă evoluează tricotîndu-te frumos, cînd pe faţă, cînd pe dos, aducîndu-te de partea celui care încalcă legea, chestie foarte incorectă politic, dar justificată. Căci ce oprelişti poţi avea atunci cînd iubeşti cu adevărat? E acest lucru mai incorect şi mai "horror" decît imaginea cadavrului înghesuit în frigider şi împănat apoi cu carne crudă şi felii de şuncă pentru a fi devorat de animale? Şi cînd scriu acum mă umflă rîsul. Dar dacă mai stau puţin şi-mi mai amintesc, "nu mă mai rîd", căci sindromul Tourette şi orice afecţiune psihică sînt chestii nasoale, nu le-ai dori nimănui, şi ajungi să nu mai ştii de cine să-ţi fie milă mai întîi în filmul ăsta, de femeia bolnavă care nu mai are control, de soţul ei care ar sacrifica tot, inclusiv viaţa fratelui, de agentul de asigurări atît de prăpădit şi de speriat pe cît părea iniţial de dus cu pluta şi de lipsit de suflet, de iubita lui care şi ea ar face orice ca să le fie bine împreună.

În fine. Vreau să spun că Robin Williams nu mai e o surpriză, ochişorii lui, cînd sînt tandri, ce tandri sînt... Mi-au mers însă la inimă Holly Hunter şi Giovanni Ribisi, nebuna scoasă de sub orice tutelă morală, nebuna-copil de care nu te plictiseşti niciodată şi care e, de fapt, mai normală decît toţi, şi psihopatul în stare larvară, incapabil să simtă altceva decît ce mişcă înlăuntrul propriului lui egoism. În sfîrşit, s-a găsit cineva care să-l scoată pe Giovanni Ribisi în faţă!

Ce să vă mai zic, dragii moşului, nu e The Big White film de Oscar (şi mai bine!), dar e cu siguranţă unul "bine aspectat", cum se spune la predicţiile astrale, un film ca o cutiuţă cu bomboane diferite pe care le mesteci încet, să nu le termini repede. Cel mai frumos lucru la el e că este în acelaşi timp sărit de pe fix şi uman. Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!



 Toate articolele despre Big White


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 Fără cinism - The Big White, Carmen Mezincescu
 Micul umor negru din Marele Alb - The Big White, Cătălin Matei
 The Big White, o bijuterie independentă, dar cu actori unul şi unul, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer