În plină arșiță bucureșteană, așteptatul moment al debutului Festivalului Internațional George Enescu s-a petrecut duminică 27 august 2023 și ne-a înfierbântat sufletele, prin raze sonore de o mare frumusețe.
Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de maestrul Cristian Măcelaru, a prezentat un program alcătuit din Concertul pentru violoncel și orchestră în si minor, op. 104. B. 191, de Antonín Dvořák, solist Gautier Capuçon [1], Rapsodia română în re major, op. 11 nr. 2 de George Enescu și Suita orchestrală «Cavalerul Rozelor», op. 59 de Richard Strauss.
În aplauzele publicului, care a umplut până la refuz Sala Palatului, artiștii și-au ocupat locurile pe scenă și conform unui ritual bine cunoscut și-au acordat instrumentele, după care s-a așternut liniștea. Violoncelistul Gautier Capuçon și dirijorul Cristian Măcelaru și-au făcut apariția pe podiumul central.
După tutti-ul introductiv al primei părți din Concertul în si minor de Antonín Dvořák, în care intonații pentatonice apăreau ici-colo, solistul serii Gautier Capuçon 'a grăit' cvasi improvizatoric tema, cu un sunet fascinant. Calitatea emisiei sale mă ducea cu gândul la limpezimea unei mări, acolo unde curenții marini învăluie apele într-o mângâiere caldă.
Cântând, violoncelistul Gautier Capuçon intră într-o comunicare instantanee cu auditoriul său, acordurile violoncelului său se topesc în armoniile romantice ale acestui ultim concert solo, scris de Antonin Dvořák. Admiram în afirmarea ideilor muzicale vibrato-ul foarte intens care conferea atât dulceață, cât și vigoare fluxului sonor. Solistul serii, Gautier Capuçon, cântă pe un instrument din anul 1701, construit în perioada școlii venețiene, de către lutierul Matteo Goffriller. Acele așezări agogice, pregătind apariția temei secunde din prima parte, Allegro, a concertului și minimele tensionale realizate în pianississimo erau uimitor realizate. Folosind în pasaje maniera trăsăturii de arcuș spiccato, Gautier Capuçon trasa tușe de pictură japoneză sumi. Auzeam, din când în când, intervențiile delicate ale cornilor. Pasajele solistului, cu bariolaje în ricochet, erau pronunțate cu claritate. Acorduri rupte cu blândețe și rotunjime alternau cu teme cantabile tandre. Chiar și momentele în care tema era expusă de oboi, violoncelul solist acompania cu figurații viu reliefate, în spiritul frazării adiacente. Într-adevăr, se putea observa o anume rezonanță temporală între solist și instrumentiștii ansamblului, dar mai cu seamă una de suflet, perceptibilă în momentele de preluare a ideilor muzicale (așa cum fluxul sanguin reglează temperatura corpului). În Adagio ma non troppo, partea mediană a concertului, melodia se desfășura calm. Dvorák citează propriul cântec Leave me alone. Splendid a sunat coralul intonat de compartimentul cornilor. Precum venerația unei rugăciuni șoptite, muzica se îndrepta spre un apus lung și liniștit.
Rondo-ul final (Allegro moderat. Andante. Allegro vivo) a început energic, cu introducerea orchestrală, după care solistul a reafirmat o idee din debutul concertului, modificată ușor. Pasaje sensibile alternau cu interjecții vajnice. Frânturi din muzica Cvartetului american al lui Dvořák îmi sunau în minte. După înseși spusele compozitorului, concertul "se închide treptat, cu un diminuendo ca o respirație... urmat mai târziu de un crescendo, iar ultimele măsuri sunt preluate de orchestră, totul terminându-se furtunos".
Dirijorul Cristian Măcelaru, implicat totalmente, a reușit momente de estompare serafică, oferind un acompaniament splendid, coagulant. Orchestra Filarmonicii George Enescu a fost la înălțime, toate detaliile unei partituri romantice regăsindu-se în vibrațiile timbrale și intensitățile dinamice fin proporționate.
La bis, violoncelistul Gautier Capuçon, acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Cristian Măcelaru, a cântat cu multă sensibilitate Chant à la Lune (Cântec către Lună) din opera Rusalka de A. Dvořák [2]. Un bis frumos ales, gândit în raport cu o sală de concert imensă, angrenând întreg aparatul orchestral de pe scenă; iar pentru rimă, cântând un fragment dintr-o lucrare scrisă de același compozitor ceh.
După pauză, a urmat Rapsodia Română în re major, op. 11 nr. 2 de George Enescu, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Cristian Măcelaru.
Este o celebră miniatură simfonică enesciană, scrisă în 1902, extrem de dinamică, spectaculoasă, cu o veritabilă tapiserie orchestrală. Pe parcursul ei, sunt prezentate melodii cu caracter solemn, evocator și pline de profunzime, precum și melodii din folclorul orășenesc: Sârba lui Pompieru, Mama lui Ștefan cel Mare, Bâr oiță de la munte și altele. În Rapsodie este înfățișată ipostaza lirico-meditativă a spiritualității românești. Este ca o frescă istorico-legendară de luptă și de rezistență stenică a românilor pe aceste meleaguri. Maestrul Cristian Măcelaru a obținut o versiune emoționantă, plină de culoare și vitalitate, una ce-ți crea o stare de bine, de împlinire. Iar Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu s-a întrecut pe sine. Fiecare instrumentist din ansamblu, fără doar și poate, are această muzică în sânge. Minunat a sunat episodul cvartetului de coarde, ce imită un taraf de lăutari. Mai apoi, un solo cântat de flaut cu multă sensibilitate, o extincție, a încheiat blând Rapsodia.
Ultima lucrare cântată în concertul de deschidere a Festivalului Internațional George Enescu 2023 a fost Suita orchestrală «Cavalerul Rozelor», op. 59 de Richard Strauss.
Însuși Richard Strauss a realizat în 1911 un extras orchestral, din opera sa Cavalerul Rozelor [3], pe care l-a intitulat Walzerfolge Rosenkavalier 3. Akt (Secvență de vals din Rosenkavalier, Actul 3); ulterior în 1944, a creat o suită orchestrală mai extinsă Einleitung und Walzer aus Der Rosenkavalier, I. und II. Akt (Introducere și valsuri din Der Rosenkavalier, Actele I și II). Opera ilustra cu eleganță și veselie încurcăturile romantice și erotice ale personajelor din lumea aristocrației, abordând teme precum dragostea, indiscreția, înțelepciunea sau suferința maturizării, eterna căutare a dorințelor sau sacrificiul pentru un bine mai înalt decât aspirațiile proprii. Acțiunea se desfășura la jumătatea secolului al XVIII-lea, ilustrând opulenta, dar muribunda strălucire a Imperiului Habsburgic.
Suita însă conține doar șase părți: 1. Îmbrăcămintea Cavalerului Rozelor și Duet; 2. Valsul lui Ochs (deși folosirea valsului în muzica operei și a suitei este un anacronism, deoarece, față de plasarea temporală a acțiunii, valsul vienez a luat naștere abia după un secol); 3. Arie Tenor; 4. Scena Mic dejunului; 5. Terțet; 6. Duet de închidere.
Ascultam cum în interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de maestrul Cristian Măcelaru, Suita începea cu intonațiile cornilor și fagoturilor, care prezentau motive muzicale cu salturi intervalice mari, totul într-un tempo alert (Con moto agitato). Apoi, tensiunea părea că cedează treptat, printr-o 'contorsionare cromatică', discursul fiind condus spre retragere și relaxare profundă. Tema prezentării trandafirului Sophiei, ca simbol al cererii în căsătorie, de către Octavian (în numele baronului Ochs) era intonată cu suavitate (este clipa în care cele două personaje tinere, Sophia și Octavian, se îndrăgostesc inevitabil, unul de celălalt). Intervenția oboiului solo, cu un timbru bogat, dolce, amplifica emoția scenei duioase. Minunat a sunat suprapunerea ocazională a unei secvențe magice de acorduri înalte și strălucitoare cântate de flaute, piccolo, celestă, două harpe și trei viori solo. Brusc, starea de spirit era întreruptă de o explozie puternică și o tornadă a orchestrei. Îmbrățișarea secretă a tinerilor îndrăgostiți a fost văzută de Annina și Valzacchi, personaje care îl avertizează pe baronul Ochs de trădare. Un scurt episod, cântat de instrumentele de suflat de lemn, ducea, alături de instrumentele cu coarde, spre finalul secțiunii, prin formule articulate pregnant. Desfășurarea cronologică a acțiunii, față de cea din operă este însă răsturnată în Suită. Baronul Ochs, sigur de căsătoria lui iminentă cu Sophie, cântă melodia sa, înțesată de egoism: Fără mine, fiecare zi e o mizerie. / Cu mine, nicio noapte nu e prea lungă pentru tine. Se auzeau apoi, viorile ce aduceau melodia unui jodel [4].
La încheierea Suitei, dirijorul Cristian Măcelaru a mulțumit aproape fiecărui artist instrumentist al orchestrei (suflători, harpe, percuție) și concertmaistrului, ridicându-i în picioare în final pe toți membri orchestrei.
Publicul din Sala Palatului a aplaudat puternic și îndelung artiștii de pe scenă și pe dirijorul Cristian Măcelaru. Un imens coș cu flori a fost așezat pe podium.
La cererea publicului, Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Cristian Măcelaru, a oferit la bis, Hora din Muntenia, din Suita simfonică Trei Dansuri românești (1950) de Theodor Rogalski, cea care are ca temă principală Hora mărțișorului de Grigoraș Dinicu [5].
Festivalul Internațional George Enescu 2023 a început; și ne face într-adevăr să simțim GENEROZITATE PRIN MUZICĂ!
NOTE
*fotografiile au fost realizate de Alex Damian, Andra Pavel, Cătălina Filip și RoZa Zah.
[1] Gautier Capuçon s-a născut pe 3 septembrie 1981, la Chambèri (Savoia-Franța). A studiat violoncelul și pianul la Ėcole Nationale de Musique din orașul natal, apoi la Conservatorul Superior din Paris, cu Annie Zakine și ulterior la Conservatorul Național Superior de Muzică din Paris, violoncelul cu Philippe Muller și pianul cu Christophe Egiziano. S-a perfecționat apoi, cu Heinrich Schiff la Universitatea de Muzică și Arte Spectacolului din Viena. A câștigat numeroase premii internaționale: Concursul Academiei Internaționale de Muzică Maurice Ravel (1998); Concursul Internațional de violoncel André Navarra (1999); Victoires de la Musique Classique (2001); Premiul ECHO Klassik (2004, 2007, 2011, 2012). Actualmente, Gautier Capuçon predă violoncelul la Classe d'Excellence de Fondation Louis Vuitton din Paris. Cântă și jazz la pian, în mod recreațional.
[2] Nimfa de apă Rusalka cântă cerând Lunii să-i transmită Prințului toată dragostea ei. Ježibaba, vrăjitoarea, o avertizează pe Rusalka cum că, odată ce devine umană, își va pierde capacitatea de a vorbi; în plus, dacă vreodată va fi trădată de Prinț, amândoi vor fi condamnați pentru veșnicie.
[3] Opera începe în dormitorul Mareșalei von Werdenberg, o doamnă elegantă de 32 de ani, care tocmai a petrecut o noapte de pasiune cu tânărul conte Octavian Rofarno, un june de doar 17 ani. Mareșala știe că acesta va căuta curând o iubită mai tânără, așa că îl trimite într-o misiunea specială: să ducă un trandafir de argint unei tinere pe nume Sophie, din partea Baronului Ochs auf Lerchenau. Așa cum era de așteptat, cei doi adolescenți se îndrăgostesc imediat. Furios, Faninal (tatăl fetei) îi poruncește să plece la mănăstire, dar Octavian, decis să se căsătorească cu ea, pune la punct un plan pentru a-l discredita pe baron. Abia la final, după multe încurcături și aventuri amuzante, cei doi tineri vor reuși să rămână împreună.
[4] Jodel este o formă de cântare care implică schimbări repetate și rapide de înălțime între registrul pieptului, cu înălțime joasă și registrul capului, cu ton înalt.
[5] Hora este elementul de legătura între cultul zeiței-mamă, existent în societățile matriarhale de la acea vreme si cultul solar, reprezentat prin forme circulare, hora fiind ea însăși un cerc viu. "Trei pași la stânga linișor/ Și alți trei pași la dreapta lor:/ Se prind de mâini și se desprind/ Se-adună-n cerc și iar se-ntind/ Și bat pământul tropotind/ În tact ușor".(George Coșbuc).
*https://revistatango.ro/cavalerul-rozelor-splendida-comedie-a-lui-strauss