De ce mă încăpățânez, după fiecare ediție a Festivalului George Enescu, uneori chiar înainte de a face, subiectiv, cum altfel, o, măcar succintă, recapitulare a ceea ce voi fi adunat ca impresii bucurii, emoții, dar și sub formă de nemulțumiri, obiecții, frustrări - de ce mă încăpățânez, așadar, să îmi propun, să gestionez foarte bine reperele temporale ale următoarei ediții, astfel încât să fiu pregătit, din nou, pentru stupida loterie care-i minte foarte frumos pe organizatori și le face mulți nervi participanților, cu multe, foarte multe adrese de poștă electronică - ale amicilor, prietenilor, rubedeniilor, pentru a mă înscrie și a avea, din nou, helas, șansa de a participa, relaxat, peste alți doi ani, fix în aceeași perioadă, la ceea ce, din nou, mă va bucura, dar mă va și nemulțumi?
De ce se organizează, de fapt, acest festival, în continuare, în acest format, la fiecare doi ani, alternativ cu ceea ce numim Concursul Internațional George Enescu? Cum s-a ajuns la această desfășurare a evenimentelor noastre muzicale - concerte simfonice, concerte camerale și recitaluri? De ce au fost definite astfel seriile de concerte (Mari orchestre ale lumii, Recitaluri și concerte camerale, Concertele de la miezul nopții, plus seriile mai recente - Enescu și contemporanii lui, Orchestre simfonice romanești sau chiar seria concertelor educative ce apare în 2023 în marja festivalului, fiind găzduită de Teatrul Odeon) și nu altminteri? De ce, chiar dacă desfășurarea festivalului acoperă, cu generozitate, de câteva ediții, 29 de zile, apare, inevitabil, la un moment dat - la categoria asta din care fac și eu parte, a celui ce participă constant, o stare de oboseală, de repetare, de sastisire, de obișnuință eronată, chiar dacă nu se stinge, ce bine!, entuziasmul inițial și, de fapt, cronic al melomanului mai mult sau mai puțin amator? De ce nu se oprește festivalul (chiar așa, în fond, ce este, ce reprezintă, ce ne spune dex că este un festival?) aici, la zona asta în care organizatorii se retrag, artiștii cântă și încântă, iar publicul trăiește emoția, întâlnirea cu marea muzică și, cum scriam, face, mai departe, mereu și mereu, planuri pentru alte și alte ediții și cuprinde alte și alte evenimente numite, la grămadă, conexe?
Cum se construiește fiecare serie de concerte și cum se alcătuiește programul fiecărui concert în sine? Sunt acolo alegeri (extrem de) subiective ale celor care alcătuiesc partea vizibilă a echipei festivalului? Există un repertoriu, un meniu fundamental, esențial, sine qua non al festivalului, din care sunt rugate să se servească orchestrele invitate și soliștii recitalurilor? Sunt invitate acestea - orchestrele sau sunt rugați aceștia - soliștii, să prezinte ceea ce iubesc, ceea ce stăpânesc, ceea ce este remarcabil în muzica țării din care provin sau din ceea ce i-a făcut celebri? Își pun amprenta fundamental, în stabilirea programului, dirijorul sau orchestra sau solistul? Vin toate aceste trei din urmă la pachet, iar organizatorii doar acceptă și mai bifează un concert sau o seară acoperită? În ce măsură și cum se ia în considerare gustul sau plăcerea sau dorința publicului în alegerea lucrărilor incluse în program? De ce revin, adesea, aceleași (apreciate) orchestre, aceiași (iubiți) dirijori, aceiași (așteptați și ei) soliști, aceleași lucrări (arhicunoscute) din marele repertoriu? De ce nu sunt prezente în festival alte mari orchestre, de ce nu participă alți mari soliști, de ce lipsesc atâtea alte mari nume sau lucrări ale istoriei muzicii?
Există o viziune a celor care gândesc, fac, construiesc, produc acest festival pentru un oarecare orizont de timp? Pentru câte ediții mai departe? Va rămâne festivalul în reperele acestea consacrate, deja excesive pentru cele 29 de zile din calendar? Se întrevăd schimbări, în privința duratei, a numărului de concerte ce se prezintă într-o zi si care face, pentru public, obligatoriu, momentul dezolant, dar, pentru mulți, inevitabil al unei imposibile alegeri? Dar în cadrul fiecărei serii de concerte? Cum se ține cont de dezamăgirea uriașă a melomanului trădat în așteptările lui, atunci când programul seriei de concerte nu își respectă chiar denumirea sau atunci când ghiveciul este (aproape) imposibil de servit?
Cui îi este adresat festivalul? Este unul de masă? Este unul al elitelor? Al publicului matur, cunoscător, al celor care își construiesc formarea muzicală, al copiilor - invitați și ei, de anul acesta, la festival, în seria dedicată lor? Este cel al plătitorilor de abonamente și / sau de bilet, este cel al sponsorilor sau este unul al eternilor invitați? Este al nostru, cei din țară care ne străduim să ni-l permitem, financiar și la cheremul norocului sau neșansei loteriei, este al celor nechemați, dar revărsați de agențiile de turism, este al prietenilor noștri din alte țări, ce revin, constant, la fiecare ediție?
Ne pregătim, cu adevărat, pentru festival - fizic, psihic, muzical, social, comunicațional, vestimentar? Sau, totul este otova, adăugăm concertele și recitalurile programului deja foarte intens al zilelor noastre de lucru sau celor mai relaxate de sfârșit de săptămâna? Reprezintă, așadar, festivalul, un eveniment, o bună oportunitate să depășim banalul cotidian, căldura sufocantă a verii noastre de câmpie, lenea ce ne ține ancorați de alte borne, o ocazie pentru a întâlni - alături de muzică, amici, prieteni, rude, colegi de departe, o provocare pentru a ne respecta și corpul, înveșmântat, cu această ocazie măcar, cum se cuvine? Sau, nimic din toate astea, doar sfânta nepăsare, uriașa lipsă de bun simț si de considerație, eterna penibilă scuză a lipsei de timp, care, toate astea, fac, și de data asta, ca, în absența unui cod vestimentar, în sală să apară, așa cum a fost ieri, duminică, la concertul de deschidere a festivalului specimene cu budigăi, șlapi, pălării de soare, șepci, ochelari de soare fixați perfect pe cap, la gât, la buzunar sau la cămașă?
Cred că vor urma și alte întrebări. Chiar dacă ediția 2023 a început. Spre binele festivalului.