Generozitate prin muzică. Premoniție. Preludiu - Festivalul Enescu, 2023

Festival. Manifestare artistică (muzicală, teatrală, culturală în general) ce are un caracter festiv și cuprinde un program variat. Am lămurit, așadar, una din recurentele dileme de ieri. Dacă asta este definiția de dicționar și dacă, plin de bune intenții cum sunt, privesc atent, detașat, fără parti-pris, structura și programul ediției 2023 a Festivalului George Enescu, atunci, evident, recunosc bucuros faptul că ceea ce s-a produs duminică 27 august 2023, pe scena Sălii Palatului, a fost, fără discuție, chiar o demnă deschidere de festival internațional de muzică clasică. Acesta, al nostru, despre care s-a afirmat, după ediția precedentă, din anul 2021, că este cel mai mare din lume.

Caracterul festiv al evenimentului, în întregul său, ori, dacă vreți, a fiecărui segment ce îl compune, este, probabil, o sumă a emoțiilor, a împlinirilor, a bucuriilor, a minunilor pe care acesta - festivalul, le prilejuiește. Deși, eu unul, aș prefera să ne ferim de festivism (caracter exagerat festiv, conform aceluiași dex), de evenimențial (descrierea banală a evenimentelor), de paradă (ceremonie, pompă, solemnitate) și să integrăm rapid variatele întâmplări ale festivalului în viața culturală a urbei noastre. Pentru că, de fapt, așa se și desfășoară, fix după Vara magică și exact înainte de deschiderea stagiunii 2023 - 2024 a instituțiilor muzicale din oraș. Generozitate prin muzică.

Gestul admirabil al domnului Cristian Măcelaru, director artistic al festivalului și dirijorul primului concert, resimțit cu emoție, dar și cu fireasca neputință a bietului om care este nu atât sub vremi, cât la cheremul unor autorități aflate mereu în vacanță, de a dedica, la începutul celei de a doua părți a concertului inaugural, precum altădată George Enescu însuși, celor aflați în suferință, Rapsodia română numărul 2, după o altă gafă impardonabilă a instituțiilor statului, îmi confirmă dubiile pe care le aveam de multă vreme în legătură cu tema (sau motto sau logo sau cum vreți să îi spunem) acestei ediții. Premoniție.

Eu unul aș fi preferat păstrarea structurii clasice a unui concert standard. Adică, plasarea în prima parte, evident, la început, a lucrării lui George Enescu, urmată de celebrul concert pentru violoncel al lui Antonin Dvorak și interpretarea, după pauză, a suitei din opera atât de cunoscută (și de absentă din repertoriul traumatizat al Operei Naționale București) Die Rosenkavalier (oare de ce apare pe imunda foaie ce întâmpină spectatorii, doar traducerea în limba romană?) a lui Richard Strauss. Sigur, rațiuni evidente (echilibrarea ca durată a celor două părți, transmisiunea în direct, intervenția TVR din timpul pauzei) justifică deplin aranjarea celor trei lucrări în economia concertului. Dar, pentru că sunt, uneori, pidosnic, nu mă dezic nici acum - mie mi-ar fi plăcut, încă mai mult, prezentarea, în partea a doua, nu a acestui șlagăr vienez, ci a unei simfonii la fel de adecvate caracterului, firesc, exuberant, al concertului inaugural. De exemplu, Scoțiana sau Marea simfonie. Prietenii știu. Preludiu.

Așteptările, se pare, ne sunt împlinite. Dorința noastră de a primi și de a înțelege darurile festivalului este evidentă. Eforturile organizatorilor se observă și sunt apreciate. Muzicienii de pe scenă par a se simți confortabil (chiar într-o sală ce merita deplin o adecvare la cerințele audiției decente). Prietenii din sală se reîntâlnesc. Emoția este omniprezentă. Aplauzele răsplătesc. Ars longa...