Dirijorul. Fără vârstă, la 87 de ani, cu o uluitoare carieră întâmplată în toată lumea, cu o educație muzicală fabuloasă, de o generozitate impresionantă (în urmă cu câțiva ani, patru sau șase, ne-a oferit ca bis Adagietto din Simfonia numărul 5 de Mahler), cu o modestie incredibilă azi (a considerat că aplauzele sunt meritate, mai degrabă, de orchestră și de soliști, retrăgându-se de pe scenă), Zubin Mehta, acest prieten pe care nu sunt sigur că îl merităm, parte din festival încă de la apariția acestuia în lumea muzicală a cetății, a dirijat - aproape fără a privi partitura - spectacolul despre care scriu. Ca un magician, ca un creator de armonii, ca un colecționar de voci, ca un coleg al tuturor celor de pe scenă. Dacă spectacolul a reușit să ne impresioneze, dacă muzica lui Verdi a (ră)sunat maiestuos, cum nu se întâmplă, din păcate, atunci când aceasta ajunge la spectator din fosa unui teatru liric, asta i se datorează, integral, dirijorului. Acestui Merlin modern. Acestui vrăjitor contemporan.
Opera în concert are, în raport cu spectacolul clasic, dar firesc, de operă, desfășurat pe o scenă adecvată, inevitabil, evidente dezavantaje - absența regiei, a scenografiei, a luminilor, restrângerea relațiilor dintre personaje, diluarea dramatismului, absența unor nuanțe, dar - și observ asta atent, în cadrul festivalului, de multe ediții, are și evidente, reale, clare, aspecte pozitive - poziționarea spectatorului mai aproape de poveste, de dramă, de personaje, sesizarea mai ușoară și mai puternică a nuanțelor interpretării orchestrei, privirea atentă a interpreților care exprimă doar prin muzică și un set redus de mișcări, intensitatea, complexitatea și varietatea stărilor prin care trec personajele pe care le reprezintă, intervențiile corului. Uneori - și a fost cazul acestui spectacol, ceea ce se prezintă în acest mod, ca operă în concert, este un necesar bun înlocuitor al unui spectacol submediocru, cel mai anost, tern, fără nici o nuanță, inutil, cum este Otello din repertoriul actual al ONB.
Voci. Sau roluri. Sau interpreți (esecutori). Firesc, imediat după spectacol, dacă nu cumva chiar în pauză, după actul al doilea, au început comentariile, speculațiile, comparațiile, vaietele, entuziasmul, supărarea, mulțumirea. Au continuat și ieri. Și vor persista încă multă vreme. Foarte bine, în fond. Avem cu toții o Desdemona preferată - soție castă, victimă, supusă, iubitoare, împăciuitoare. Un Iago nesuferit, profitor, meschin, mincinos. Un Otello care își pierde capul - gelos, rănit, sfărâmat, în afara oricărui control. Un Cassio blând, pueril, copilăros, credincios, sincer. O Emilia - confuză, speriată, lipsită de curaj, dominată. Și, de fapt, mai mult chiar, suntem unul din aceste personaje. Doar că ne este mai ușor să ne distanțăm și să evităm această situație stânjenitoare.
Eroarea. Cred că așa, doar așa, se poate numi încercarea de a face, cu orice preț, inclusiv ori mai ales dincolo de orice simț evident al ridicolului, în viziunea echipei festivalului, mai accesibil celor din sală, un spectacol de această dimensiune, de această anvergură, de acest calibru. Prin folosirea exagerată, stupidă și hilară a tehnicilor multimedia. Moda asta, desigur, de import, a început să fie folosită în urmă cu, probabil, trei ediții. Se justifica atunci, așa cum este necesară și azi, pentru compoziții mai puțin cunoscute, pentru lucrări dificile pentru marele public (care, poate, nu au ce căuta, dar asta este altă discuție, în programul unui eveniment festiv!), evitând inevitabila monotonie, absența regiei, trenarea inevitabilă a întâmplării de pe scenă. Dar, de aici și până la ceea ce ne-au servit cei doi regizori multimedia (supervizați de cine, din echipa festivalului?) ca suport vizual pentru Otello este o distanță de ani-lumină. O admir pe Nona Ciobanu încă de la debutul ei de la Teatrul Mic, atunci când a uimit lumea artei spectacolului cu o fascinantă interpretare a textului lui Carlo Gozzi, Dragostea celor trei portocale. Un spectacol nu doar bine primit, dar foarte apreciat de lumea teatrului și intens premiat, atunci. Și o urmăresc în continuare. Cred în ea ca regizor de teatru.
În Otello, în mod evident, sunt câteva, bine evidențiate, motive, simboluri, obsesii. Atât de multe, încât unui regizor priceput să îi fie ușor să le valorifice. Insula, marea, navele venețiene, batista, salcia - sunt cele mai evidente. Ușor de folosit. Apoi, sunt atâtea stări, sentimente și trăiri - iubirea, neîncrederea, gelozia, ura, teama, spaima, regretul. Echipa multimedia a înțeles că venețienii au ajuns în Cipru cu avioane F-16. Că existența și intensitatea sentimentelor se măsoară cu omniprezentul seismograf. Că iscodirea presupușilor amanți este perfect surprinsă cu drone de război, Că, în final, dacă tot ajunge pe insulă încă o navă din Veneția, asta, nava adică, să pricepem bine, poate fi reprezentată și ca un bou-vagon gol, de clasa a doua, cu banchete din lemn. Sigur, ni s-au oferit și un scrânciob, două ciocane ce purtau numele protagoniștilor, care, ce chestie fabuloasă, nu se întâlnesc / lovesc deloc, un trandafir criogenat, valuri, degete care ating licheni, Și încă, multe, tot atât de inutile imagini. (Mă abțin, acum, să mai formulez întrebări, dar le adun, pentru finalul de festival.) Nu doar deloc necesare, inutile, descumpănitoare, ci penibile, stupide, aiuritoare, gratuite.
A fost, așadar, prima operă în concert din programul festivalului nostru. Parțial color.
(foto: Andrei Gîndac)