Programul a cuprins lucrări aparținând unor stiluri muzicale diferite. Astfel am ascultat Formido, op. 175 (p.a.) de Dan Dediu, selecțiuni din ciclul de lieduri Cornul fermecat al băiatului de Gustav Mahler, în aranjamentul orchestral al lui Detlev Glanert, solist baritonul Matthias Goerne și, în final, muzica poemului Prințul cioplit în lemn, op. 13, de Béla Bartók.
Concertul a fost deschis de lucrarea Formido de Dan Dediu, compozitor laureat al Concursului Internațional George Enescu, ediția 1991. Lucrarea simfonică a fost scrisă la comanda Orchestrei Radiodifuziunii vest germane (Westdeutscher Rundfunk - WDR), ca parte a proiectului intitulat Miniaturen der zeit (Miniaturi ale timpului). Formido înseamnă spaimă (în limba latină), iar miniatura reflectă starea sufletească din perioada pandemiei anilor 2019-2022. Într-adevăr, după spusele compozitorului însuși, lucrarea sugerează angoasa și "pune la treabă toată orchestra, într-un iureș, în care virtuozitatea primează."
Pe scena Ateneului, ampla orchestră (cu două harpe) era amplasată în maniera celei de operă, cu viorile de o parte și alta a podiumului dirijoral.
Încă din debut, efectul de teamă se ivea prin timbralitate: acele glissandi ascendente, realizate de tutti, conglomeratele sonore disonante, formulele ostinato ale percuției foarte active (tunete ale tobei mari), unison-uri de natură ritmică - toate creau o larmă și o hărmălaie foarte stresante. O partitură dificilă, densă, realizată excelent de această orchestră germană, sub conducerea lui Cristian Măcelaru.
După ultimul acord al piesei, în aplauzele auditoriului, a urcat pe scenă compozitorul Dan Dediu, care i-a felicitați pe interpreți și pe dirijor.
A urmat o altfel de muzică, de un rafinament flatant, plină de romantism, în care consonanța prevala, iar melodia era regină: Des Knaben Wunderhorn de Gustav Mahler. Cele 12 cântece au fost compuse după o colecție de vechi cântece germane. Inițial ele au fost create pentru voce și pian (1888-1891). De fapt, mai mulți compozitori, precum Carl Maria von Weber, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Robert Schumann, Johannes Brahms, Alexander von Zemlinsky, Arnold Schoenberg, Erich Zeisl și Anton Webern - au pus pe muzică poezii selectate din colecția Des Knaben Wunderhorn.
În liedurile lui Gustav Mahler, vocea este tratată aproape instrumental, un instrument care face parte din orchestră, înzestrat însă cu o sensibilitate deosebită, și care poate exprima multitudinea de ipostaze, trăiri și sentimente. Sublinierea înțelesului tăinuit al verbului susține vocea printr-o exprimare fie nostalgică, fie dramatică, uneori satirică, ori chiar infantilă.
Pe scena Ateneului Român, celebrul bariton Matthias Goerne[1] a dat viață magistral selecției de lieduri Cornul fermecat al băiatului de Gustav Mahler. Ascultam înmărmurit calitatea vocii sale profunde. Artistul 'culegea' muzica de undeva din neant (evanescență) și o substanțializa magic, pentru a o face audibilă publicului. Cu o voce de tenor liric, artistul difuza căldură, mângâiere sonoră și o emoție tulburătoare, sinceră. Iar colaborarea cu dirijorul și ansamblul acompaniator era una profesionistă.
În primul lied, Zu Strassburg auf der Schantz (La Strasbourg pe râul Schantz), se spune povestea unui soldat, care este condamnat la moarte, pentru că, la auzul sunetului cornului Alpilor, a încercat să dezerteze, ca urmare a dorului de casă.
Am ascultat apoi liedul Rheinlegendchen (Legenda Rinului), în care versurile vorbesc despre cum protagonistul își imaginează că aruncă un inel în Rin, unde acesta este înghițit de un pește, care la rândul său va fi servit la masă regelui. Astfel, indirect, s-ar transmite inelul dragei sale. Splendidă agogica folosită de solist, spre a sublinia sentimentele de iubire, transmise prin sunete!
În liedul Nicht wiedersehen! (Nu te mai revăd!), un tânăr își ia rămas bun de la iubita lui. Când el se întoarce după un an, ea murise de durere între timp.
Prin frazarea sa nobilă și dinamica estetic reliefată, baritonul Matthias Goerne, generând accente grave, exprima durerea profundă.
"- Unde este draga mea? Ai plecat? / Este înmormântată în curtea bisericii, / Astăzi este a treia zi./ Doliu și plâns / A făcut-o să moară."
Am ascultat apoi liedul Das irdische leben (Viață pământească). Versurile narează despre un copil înfometat care își imploră mama pentru pâine, dar aceasta îl amână de mai multe ori, deoarece boabele trebuie mai întâi culese, treierate și, în final, pâinea trebuie dospită și coaptă. Când pâinea este în sfârșit gata, copilul este deja mort.
"- Mamă, o, mamă! Mi-e foame, / Dă-mi pâine, altfel voi muri. / Așteaptă, dragul meu copil!/ Mâine vrem să recoltăm repede. / (...) - Mamă, o, mamă! Mi-e foame, / Dă-mi pâine, altfel voi muri. /Așteaptă, dragul meu copil, / Mâine vrem să coacem repede. / Și când pâinea a fost coptă, / Copilul stătea întins pe sicriu."
A urmat liedul Urlicht (Lumină primordială) Versurile aici par o rugăciune de izbăvire: "Apoi a venit un înger mic și a vrut să mă respingă, / Oh, nu, nu m-am lăsat întors./ Sunt de la Dumnezeu și vreau să mă întorc la Dumnezeu, / Bunul Dumnezeu îmi va da puțină lumină, / Va străluci pentru mine până la viața mea veșnică fericită".
Baritonul Matthias Goerne cânta într-adevăr cu o expresie foarte solemnă și simplă totodată. Din ansamblul orchestral se auzea sonoritatea unui coral al suflătorilor de alamă. Alteori, atmosfera sugera o stare de letargie (suferind adormit - leidenschlaftig).
A urmat liedul marțial Revelge (Revelație), în care este vorba despre un toboșar care pleacă la luptă din casa iubitei sale și este rănit de moarte. Se auzea un marș militar funerar. Tovarășii nu-l pot ajuta și cad morți în jurul lui. Dar toboșarul își imaginează că îi trezește și îi folosește pentru a-i pune pe fugă pe inamici. O muzică dramatică, "un punct de referință pentru conceptele mahleriene simfonice" (Theodor W. Adorno). Baritonul Matthias Goerne încărca discursul muzical și transmitea sensurile sale cu forță și voce foarte calitativă.
Ultimul lied a fost Der Tamboursg'sell, în care se vorbește despre sentimentul de regret și autocompătimire al unui toboșar dezertor, care urma să fie executat. "- O, spânzurătoare, casă înaltă, / Arăți atât de groaznic / nu te mai privesc (...) / Noapte bună, pietre de marmură, / Voi munți și dealuri, / Noapte bună, ofițer, caporal și muschetar, Noapte bună, ofițer, caporal și grenadier, / Țip cu voce tare, / Îmi iau o vacanță de la tine, / Noapte bună."
Acompaniamentul orchestral a fost unul extraordinar. Sunete umbrite (con sordino) la instrumentele cu coarde, intensități topite, o calitate timbrală admirabilă (pizzicato vibrat), o sincronizare între compartimente, precum și între solist și ansamblul orchestral, desăvârșite.
Aplauze furtunoase, strigăte de bravo repetate, rechemări la podium, buchete de flori și o mare admirație pentru această performanță - răsplăteau artiștii.
După pauză, am ascultat poemul coregrafic Prințul cioplit în lemn, op. 13, Sz. 60, compus între anii 1914 și 1916, de Béla Bartók, un balet pantomimă scris într-un act, inspirat după o poveste feerică de Béla Balázs [2]. Compozitorul a folosit un aparat orchestral uriaș (incluzând saxofoane, corn englez, contrafagot, celestă, tubă, glockenspiel, tobă mare, tobă mică, timpane, xilofon, cinele, castaniete, alături de compartimentele clasice). Este "o lucrare scenică realizată din infrastructuri simbolice, cu multă fantezie în invenția melodică, armonică, ritmică și orchestrală"[3]. Deși se simte influența impresionistă (Claude Debussy) și cea stravinskiană, originalitatea stilistică este conferită de acumulările de sugestii folclorice și de predispozițiile temperamentale ale lui Bartók.
Percepeam în Preludiul lucrării o atmosferă de vis, o poezie feerică. Apoi, în Dansul pădurii și apelor se întrezărea expresia burlescă și caricaturală. Secțiunea Variațiunea, în care Prințesa îmbrățișează manechinul de lemn sugerează grotescul și chiar violența. În Finalul în care cei doi tineri reali se regăsesc, muzica primește delicatețe și o expresivitate intensă.
Ceea ce a impresionat în interpretarea dată de către excepționala Orchestră simfonică WDR din Köln, a fost relevarea calității psihologice a subtilei muzici a poemului coregrafic bartókian. Observam cum sunetul venea uneori din depărtare. Efectul era dat de faptul că doar câțiva instrumentiști, amplasați la ultimele pupitre ale fiecărui compartiment al instrumentelor cu coarde, cântau inițial, pentru ca treptat să li se adauge și ceilalți interpreți. Minunat sunau combinațiile coloristice create de suprapunerea perechilor de instrumente cu timbruri deosebite: clarinet-celestă, clarinet-harpe, clarinet-contrabasuri. Intervențiile tubei, huruitul timpanelor, efectul sonor obținut prin trăsătura de arcuș con legno (cello) - toate amplificau plasticitatea, creând totodată un relief dinamic, în care uneori, crescendo-ul părea că împinge orizontul. Artiștii instrumentiști deveneau, aici, pe scena Ateneului orchestranți-eroi, ce luptau când în tranșee, când luând cu asalt spațiul dinaintea lor.
Toate detaliile unei partituri supraîncărcate se concretizau sonor cu ajutorul acestui limbaj muzical bartókian unic, ce era asimilat și redat de artiștii Orchestrei WDR Köln, la un nivel deosebit de înalt. Admiram coeziunea muzicienilor și participarea plină de înflăcărare la actul artistic. Maestrul Cristian Măcelaru s-a întrecut pe sine, insuflând sentimente, sensuri și voaluri sonore inefabile.
Publicul a răsplătit cu aplauze frenetice și ovații un concert memorabil. Bis-ul oferit a fost Dans ungar nr. 5 de Johannes Brahms, cântat cu forță vitală, entuziasmând auditoriul, degajând atmosfera după concentrata stare generată de muzica lui Bartók. O agogică excepțional strunită, cu înfrânări, accelerări, domoliri și iuțiri alternative - toate măiestrit echilibrate.
Festivalul George Enescu, 2023 revarsă bucurie iubitorilor de frumos artistic: generozitate prin muzică!
NOTE
*fotografiile din concert sunt realizate de Cătălina Filip.
[1] Matthias Goerne s-a născut la Weimar. A studiat canto-ul cu Hans-Joachim Beyer la Leipzig, și s-a perfecționat cu: Elisabeth Schwarzkopf și Dietrich Fischer-Dieskau. Matthias Goerne A apărut pe principalele scene de operă din lume: la Metropolitan Opera din New York, Opera Regală Covent Garden, Teatro Real din Madrid, Opera Națională din Paris și Opera de Stat din Viena. A realizat concerte de top cu orchestre din SUA. (Pittsburgh, Houston, Los Angeles), Europa și Japonia. Totodată, a susținut recitaluri de lieduri cu Daniil Trifonov, Leif Ove Andsnes și Sir Antonio Pappano la Filarmonica din Berlin, Filarmonica din Paris, Wigmore Hall din Londra și Palau de la Música din Barcelona. Baritonul Matthias Goerne a câștigat premii prestigioase, inclusiv patru nominalizări la Grammy, un premiu ICMA, un premiu Gramophone Award, BBC Music Magazine Vocal Award 2017 și un Diapason d'Or arte. După înregistrările sale legendare cu Vladimir Ashkenazy și Alfred Brendel pentru Universal Music, artistul a înregistrat o selecțíe de cântece de Franz Schubert, pe 12 CD-uri pentru Harmonia mundi (Ediția Goerne/Schubert) cu pianiști eminenți. Baritonul Matthias Goerne a fost invitat la festivalurile de la Ravinia, Salzburg și Verbier.
wikipedia.org/Des_Knaben_Wunderhorn_(Mahler)
wikipedia.org/Des_Knaben_Wunderhorn
[2] Un prinț se îndrăgostește de o prințesă, dar este oprit să ajungă la ea de o zână care face să se ridice în calea lui o pădure și un pârâu. Pentru a atrage atenția prințesei, prințul își atârnă mantia de un toiag și fixează de ea o coroană și șuvițe de păr. Prințesa îl zărește pe acest "prinț de lemn" și vine să danseze cu el. Zâna îl aduce la viață pe prințul de lemn și prințesa pleacă cu acesta în loc de prințul adevărat, care cade în disperare. Zânei îi este milă de el, și în timp ce doarme, îl îmbracă și îl reduce din nou pe prințul de lemn la starea lipsită de viață. Prințesa se întoarce și este fericită să fie împreună cu prințul uman.
[3] Iliuț, Vasile: De la Wagner la contemporani, vol. IV, Editura Muzicală, București, 1998, pag. 249.