Ne raportăm, fiecare dintre noi, cred, într-un mod foarte personal, secret aproape, foarte implicat, la muzica fascinantelor lui simfonii, la lumea din interiorul acestora, la felul în care ne sunt dăruite ele de orchestrele și dirijorii de acasă - în stagiunea obișnuită, ori din lume - aici, în Festivalul Enescu, sau acolo unde mergem să le ascultăm. Copleșitoarea muzică a lui Mahler ne marchează, ne influențează, ne iscodește, ne obligă să mărturisim despre viață, drumuri, întâlniri, iubire, rătăcire și moarte. Întotdeauna intrus, niciodată binevenit. Afirmația îi aparține tristului Gustav Mahler, exilat mereu din propria-i viață. Și a plecat, la 51 de ani, cu o oarecare certitudine pe care, eu unul, o accept, o înțeleg și o aștept. Merită să ne întrebăm, la vreme de cumpănă, dacă aceste cuvinte reprezintă o premoniție, o dorință, o constatare sau un proiect de viață.
Îmi place să cred că dirijorii care conduc fără partitură uriașele orchestre de care au nevoie simfoniile lui Mahler au motive întemeiate să o facă. Muzicale, personale, de spectacol. La fel cum îmi place să cred că ceilalți, cei care o folosesc, partitura adică, sunt subjugați de muzică, respectă cu sfințenie indicațiile compozitorului, încearcă să ne redea perfect muzica și atmosfera imaginate de acesta.
Zubin Mehta a dirijat simfonia a doua a lui Mahler, în seara a treia a festivalului, cum altfel?, fără partitură, orchestra și corul Maggio Musicale Fiorentino, la fel cum făcuse, cu o zi înainte, mare parte din spectacolul (că asta a fost!) cu Otello. Așa cum a făcut-o ieri, cu cea de a noua simfonie a aceluiași Gustav Mahler, Sir Simon Rattle, aflat, cumva, la despărțirea de orchestra cu care a lucrat în ultimii șase ani și pe care o cunoaște foarte bine, London Symphony Orchestra. Probabil că unul din secretele lui Polichinelle este și acesta - apropierea, cunoașterea și încrederea reciprocă totală, a dirijorului și a orchestrei.
Gustav Mahler a sugerat, a propus, a cerut, în partitura simfoniei a doua, o pauză de cinci minute, după prima parte a acesteia, - una marcată de gravitate și de solemnitate, pentru a o introduce - foarte pe îndelete, fără grabă, pe cea de a doua. Dorea o separare evidentă, conștientă, perfect sesizabilă de către noi, auditorii. Să avem vreme să ne întrebăm dacă există viață după moarte. Să ne bucurăm deplin de amintirea bucuriilor vieții, înainte de marea trecere. Personal, nu doar că prefer această variantă, ci, mai mult, o doresc, o caut. Și am avut șansa de a o întâlni. De exemplu în decembrie 2022, în concertul de stagiune al Orchestrei filarmonice din Santiago, la Teatro Municipal. Acolo, dirijorul, Paolo Bortolameolli, a ieșit de pe scenă după prima parte, corul și solistele au intrat încet, iar după ce s-au scurs cele cinci minute, a revenit și a continuat să dirijeze. S-a marcat astfel foarte bine ideea sugerată de Mahler. Sau, de exemplu, ultima dată când această lucrare a fost interpretată la Ateneul Roman, de către Filarmonica George Enescu, dirijorul nostru drag Camil Marinescu, într-un semn de iubire față de Mahler și de respect față de noi, cei din sală, s-a întors, după ce a dirijat prima parte, spre public, a explicat, în puține, dar bine țintite cuvinte, apoi a așteptat, lângă pupitru, intrarea corului și a solistelor. Zubin Mehta a ales să nu marcheze pauza aceasta și a continuat să dirijeze. Corul intrase încă de la început, iar solistele au apărut după partea a două. A fost bine și așa. Am dilatat mental cât de mult am reușit acele câteva zeci de secunde și am continuat să ascult. Iar la final, ca de obicei când ascult într-o sală de concert această simfonie, a doua de Mahler, mă regăsesc în imposibilitatea de a mă mișca și de a articula ceva. Așa că aștept să mă salveze atingerea unei mâini cunoscute. Ceea ce s-a întâmplat și acum.
(foto: Andrada Pavel)