Romanticul întârziat al secolului al 19-lea, boemul Boemiei de azi, modernul primului deceniu al secolului al 20-lea, desăvârșea, la rându-i, cine știe, poate că așa este în firea lucrurilor pentru fiecare dintre noi, într-un anume ceas, în anul 1909, după ce își povestise întreaga viață prin muzică (sau, cine știe, poate că o și influențase cumva!), simfonia numărul 9, cea despre care se scrie, de atunci, la superlativ, cea care încununează cariere dirijorale, marchează programe ale filarmonicilor sau face deliciul festivalurilor (acesta este cazul nostru!). Antonio Pappano și Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia, în urmă cu câteva ediții, Sir Simon Rattle și London Symphony Orchestra, acum (30 august 2023), ne-au reamintit această fascinantă poveste despre viață trăită deplin, ne-au amintit ideile fabuloase ale compozitorului, ne-au redat pe noi nouă înșine, fie că am vrut sau nu să acceptăm. Iar pe dirijori, cum altfel, de ce ar scăpa tocmai ei, povestea eternă a muzicii îi conduce, iată, spre alte orchestre. Antonio Pappano va prelua LSO, iar Sir Simon Rattle Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze.
Nouă simfonii. Sau o sută patru, ca Haydn. Sau patruzeci și una, ca Mozart. Sau cincisprezece, ca Șostakovici. Dar, de fapt, pour la bonne bouche, nouă. Schubert, Beethoven, Dvorak. Și, de fapt, că asta este cheia textului nostru, simfonia a noua ne interesează. Pentru că este una a maturității. Pentru că este cea a desăvârșirii personale, sociale și muzicale. Pentru că poartă ecourile celor care au precedat-o. Pentru că ne obligă să observăm o devenire, o curgere a timpului, o evoluție, poate chiar o anticipare a disoluției. Pentru că ne schițează drumul spre veșnicie, pentru că ne redă amintirile, pentru că, da, honni soit qui mal y pense, suntem trecători prin eternitatea lumii, suntem pulbere, suntem amintire.
Eminescu murise, dar, din anul 1895, devenea contemporanul lui Mahler Lucian Blaga. Viețile lor s-au suprapus 16 ani. Și s-au întâlnit. Pentru că filosofia și valoarea și cultura și cunoașterea și cosmologia sunt intrinsec și muzicale. Pentru că muzica este și filosofie. Așa cum este alături de toate celelalte trilogii. Pentru că Viena i-a chemat, în calendarul său perpetuu, pe cei trei. Iar opera lor - poetică, dramaturgică, eseistică, memorialistică, filosofică, muzicală - se circumscrie existenței, trecerii, permanenței. Iar filosoful din Lancrăm, avea toate motivele din lume să se întrebe, desăvârșind Poemele luminii, la rândul lui:
O, cine știe - suflete,-n ce piept îți vei cânta
și tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de liniște,
pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat
și frânta bucurie de viață? Cine știe?
Cine știe?
Poate că știm. Ne-a reamintit Sir Simon Rattle, dirijând LSO, în festivalul nostru.
(foto: Andrada Pavel)