Sergiu Al-George ne-a dăruit, sub denumirea Bhagavad Gita, superba traducere a celor 18 capitole ale tomului al șaselea din această carte de început a literaturii lumii noastre, Mahabharata, așa cum, mai aproape de zilele noastre, dar cu aceeași acribie, Radu Bercea, traducea în limba română, tot din sanscrită, două din cele mai vechi upanișade - Brhadaranyaka și Chandogya. Pentru studiul modern al religiilor, darurile pe care acești orientaliști ni le făcuseră, apropriind, în cercetarea modernă, aceste contribuții istorice, erau uriașe. La fel ca munca lui Georges Dumezil și a altor doi apropiați prieteni, colegi și creatori de povești universale, Claude Levi-Strauss - creatorul antropologiei culturale și Mircea Eliade - cel al istoriei religiilor, sintetizată în Mit și epopee.
Ni se releva, astfel, cea mai veche dintre religiile noastre, încă prezentă și răspândită în India și în lumea vecină, cu milioanele de zeități care o populează, hinduismul. Cel feroce, așa cum l-am întâlnit și eu în Kathmandu, la Pashupatinath, locul în care este pregătită, venerată, așteptată și privită fireasca mare trecere, sau în Bhaktapur, acolo unde m-am lăsat călăuzit, printre monumente, de prietenul meu nepalez Suyog Prajapati, sau în Mahabalipuram, unde toată suflarea îl slăvește pe Shiva, ori în Madurai, în chiar templul unde este slăvită zeița Meenakshi, formând Trimurti - cu un creator universal, Brahma, cu un păstrător, Vishnu, respectiv cu un distrugător, Shiva, hulit de toți, dar atât de important, forța lui fiind cea absolut necesară în Univers, pentru fireasca noastră evoluție. Lui, acestui zeu întunecat i se atribuie celebrul text, pe care, în mod cert, credincioșii oameni de știință și inventatori, deopotrivă a ceea ce ne este de folos și a ceea ce neantizează, vor fi rostit măcar o dată în viață: am devenit Moartea, distrugătorul lumilor. Sau, un hinduism solar, amalgamat cu religii animiste locale, așa cum l-am întâlnit în Bali, așa cum este practicat în templele din Ubud, așa cum este înțeles de insularii pe care i-am întâlnit zile și nopți, în festivaluri perpetue.
Poate părea excesivă această introducere, dar, cum altfel să te întâlnești, ex abrupto, cu Turangalîla, simfonia lui Olivier Messiaen? Cu ceea ce a inspirat-o, cu rădăcinile sale, cu semnificația însăși a termenului. Și cum să nu observi, încă o dată, a doua, așadar, încă din prima săptămână, că festivalul ăsta al nostru ne poartă prin vârste, prin stări ale existenței noastre, prin lumi vii ori stinse, de colo până dincolo, mereu, pe linia asta fragilă a timpului ce ni s-a dat? Pentru că prima deja se întâmplase, atunci când am ascultat simfonia a noua a lui Gustav Mahler. Și când încă nu știam că urma să ne întâlnim cu Lelio, cel reîntors la viață de un compozitor - personaj al propriei creații, Hector Berlioz. Și mai mult, încă o dată, a treia, pentru că deși îl cunoșteam pe Fazil Say, nimic nu ne putea pregăti pentru întâlnirea de noapte cu armoniile / gesturile corpului, feței și degetelor sale, atunci când, discutând cu pianul / orchestră / lume, avea grijă să atingă, să mângâie, să grupeze, să aranjeze, să disipeze sunetele, pentru a le călăuzi fie spre sine, fie spre noi, fie spre ceea ce nu poate fi definit.
O muzică stranie, ciclică, în zece mișcări, cu instrumente speciale, cu un corp excepțional de percuționiști, cu o orchestră uriașă. O lucrare definită de compozitor ca fiind supraomenească, debordantă, orbitoare, nelimitată, poate excesivă. Sau, încă mai exact, dacă acceptăm că există și certitudini în lumea asta a noastră - cântec de dragoste, imn al bucuriei, timp, mișcare și ritm, viață și moarte. Q.e.d. Mulțumim, Sir Simon Rattle.
(foto: Alex Damian)