Cercar la nota, compoziția foarte recentă a lui Cornel Țăranu, scrisă în 2020, e în totalitate o căutare de sens și de direcție, trecută prin stările unei expediții într-un interior complicat, bogat și tocmai de aceea, complex în explorare: căutare febrilă, anxioasă, cu alegeri înșelătoare în culori minore, cu construcții precaute, dublate de jocuri aproape vesele de note, punctări ferme de trompetă, anunțuri grave de corn, angoase prelungi de vioară, note ce pândesc printre instrumente, o stranietate tensionantă, peste care vin răspunsuri sigure, punctări clare, și sentimentul final, chiar dacă brusc și neașteptat, al unui punct terminus.
Concertul în La minor pentru pian și orchestră op.16 de Edvard Grieg e, dincolo de cel mai recognoscibil concert al lui Grieg și probabil una dintre cele mai cântate compoziții de muzică clasică, un concert al concluziilor, al lucrurilor care pot fi relatate complet și asertiv, așa cum au fost trăite, deși Grieg a continuat să-l revizuiască vreme de aproape 40 de ani. Considerat, așa cum mărturisea, fie prea, fie insuficient de norvegian, Grieg a fost aclamat pe de-o parte și trimis aproape în deriziune de contemporani cu greutate. Debussy, sub pseudonimul Monsieur Crochet, va scrie la început de secol XX într-un număr din Gil Blas: "l'on a dans la bouche le goût bizarre et charmant d'un bonbon rose qui serait fourré de neige" - "ai în gură gustul bizar și fermecător al unei bomboane roz umplută cu zăpadă", remarcă acuzând naivitatea superficială a compozițiilor și lejeritatea asamblării lor, care nu va fi singulară, chiar dacă Grieg va fi și o sursă de inspirație pentru același acid Debussy. Deși muzica lui a fost primită cu mult entuziasm de londonezi, irlandezul George Bernard Show l-a numit "infinitezimal".
Prima mișcare a concertului debutează aproape exploziv cu o succesiune de note în cadență aparte, formând o temă distinctă, cu o cromatică originală, chiar dacă i se atribuie o similitudine cu Concertul pentru pian în La minor al lui Robert Schumann. Pianistul concertului din 3 septembrie, canadianul Jan Lisiecki, a fost pe cât de articulat și viguros, pe atât de liric și delicat cu o partitură care necesită virtuozitate, cu atât mai mult cu cât e mai cunoscută și prizată de public. Bătăile ferme de clape, secvențiale, descendente, de la mediu la grav, îmbrăcate de răspunsul orchestrei, flautul fin în dialog, conduc lirismul spre tonuri dramatice, alternând senzațiile de imponderabilitate cu cele de sobrietate. Pianul construiește matematic secvențele împreună cu orchestra, cu un joc mărunt de note scurte, stacate, urmate de excursii lungi pe claviatură, în crescendo. Sunetul e reflexiv, apoi serios: pe aici urcă drumurile Norvegiei și sunt pline de lumină, pe aici sunt arborii grei, pe aici trec oamenii locului, frumoși și senini ca cerul. Ce ținut armonios, crescut în albul limpede al zăpezii și speranței, cât de departe pătrunde privirea, cu câtă iubire: muzica crește acut, strigat, repetat, în tonuri diferite, sacadate, apoi în picuri lenți, într-un dans mic și delicat al degetelor, ca să pornească insistent, nervos, în vuietul orchestrei, cu clape înviorate de reluarea temei principale.
Lirismul larg, amplu, cuprinzător al celei de-a doua mișcări, un adagio în Re bemol major, e potențat de dialogul viorilor cu suflătorii, de cornul francez delicat, peste care intră pianul în crescendo, cu alternare fină între notele grave și înalte, o tensiune preluată de orchestră, o viziune a unui viitor bun și echilibrat, promisiunea unei lumi calme, prospere și propice fericirii complete.
A treia parte a concertului introduce ritmul rapid al dansului popular norvegian, pe care Lisiecki, longilin, subțire, cu părul blond, pare aproape să îl execute din spatele clapelor, scuturat de mișcările febrile, sărind pe alocuri de pe scaun, urmărind zbaterea orchestrei, aplecat asupra mișcării degetelor, cu privirea încordată de succesiunea rapidă de lovituri. Când ritmul slăbește, intră și flautul, cu sunetele lui de apă de izvor din prima dimineață fericită a lumii. Grieg devine un vrăjitor dintr-un basm nordic, ce răsfoiește marea carte a iernilor, suflând cristale sclipitoare de gheață albastră în auzul auditoriului. Pentru ca iarna să se transforme în dealuri înflorite de mai, să devină vară toridă din visuri sudice și toamnă aspră și uscată a nordului sălbatic. Dansul pianului revine, jocul popular e în toi, ritmat, apăsat, are nerv, dar și rotunjime, maiestuozitate regală și final vibrant.
Bisul lui Jan Lisiecki a fost Nocturna nr.20 în Do diez minor a lui Chopin, executată cu o minunată delicatețe și stăpânire, cu pauze conduse sigur în liniște deplină, cu spațialitate și picuri de note șoptite.
Simfonia nr.5 în Re minor op.47 a lui Dmitri Șostakovici aparține unui timp tulbure, dominat de teroarea instituită de bolșevici și rafinată până la genocid de Stalin. Aparent și auto-declarat, simfonia era o auto-corecție pe care Șostakovici și-a aplicat-o ca răspuns la critica primită anterior, de pervertitor al spiritului sovietic, etichetă care i-a adus nu doar izolarea artistică, ci putea deveni o condamnare la moarte. Milităroasă, zgomotoasă, avidă de sunete tari, cu inserții populare în calmul aparent din final, prima mișcare dă un sentiment sec, spart, de zbucium extrem sub amenințări foarte concrete. E un anunț al reflexiei groazei, conținut peste câteva decenii și în mai accesibilul Marș Imperial al lui John Williams, din coloana sonoră a The Empire Strikes Back / Imperiul Contraatacă, al cărui subtitlu e și mai ilustrativ: Tema lui Darth Vader, chiar dacă tenebrosul personaj de film e, prin comparație, mai degrabă un învățăcel repetent al criminalului dictator sovietic. De altfel, Șostakovici a fost și compozitor de muzică de film, ceea ce explică senzația cinematică pe care o dau multe dintre compozițiile lui. Mișcarea a doua, un vals cu clarinet, oboi și pizzicato de corzi când ironic, când dramatic și exploziv, nu calmează sentimentul de nesiguranță. O aparentă pace aduce în mișcarea a treia solo-ul prelung de oboi, susținut de tremurul fin al corzilor, un plâns lung, într-o execuție caldă, deși perfect matematică, punctată în crescendo de xilofon, cu linii lungi, repetate, suprapuse, ce infuzează un fir de bucurie printre neliniștile dospinde de până acum. Și ce întorsătură modernă, de note de sintetizator, în suspansul oriental al harpei! Dar izbânda sovietismului nu poate fi departe, cel puțin așa trebuia ilustrată, și simfonia își împinge mișcarea finală într-un marș necesar triumfant, dar izbitor de funebru, cu tobe puternice și timpane explozive în excursii viguroase de corzi, fast de victorie asupra a tot și nimic, amenințătoare până la asurzire, un deznodământ (de) așteptat, puternic, impunător și în același timp crispant.
(Foto: Andrei Gîndac)