Care să fi fost salvarea din ghearele sau lanțurile sau promisiunile neonora(n)te ale acestei vieți? Muzica - primordială, titanică, deconstruită; melodioasă, curgătoare, învăluitoare; atonală, sfâșiată, fără armonii; cea de mâine? Textul - al gândului devenit cuvânt, sau poem sau declamație? Shakespeare însuși - al sonetelor, al comediilor, al tragediilor istorice, al dramelor de cuplu? Furtuna - cea de demult din Milano, cea de pe mare, cea de pe insulă, cea din conștiința personajelor emblematice ale acestei parabole? Cărțile - scrise, citite, pierdute ori salvate, păstrate și dăruite? Prospero (cel ce prosperă, înflorește) - ducele, magicianul, stăpânul cărților? Miranda (cea minunată, admirabilă, împăciuitoare) - pură și neatinsă? Ariel (sau Ariela sau Ariella, leul lui Dumnezeu, al stăpânului, al lui Prospero) - spirit aflat mereu acolo unde este nevoie de el, pentru liniștea insulei și a lumii? Caliban (brută, cel brutalizat) - în fond, un biet sclav sălbatic, diform și abrutizat, fiu de vrăjitoare, o creatură care nu are acces la iubire?
Cândva, demult, rătăcind prin Irlanda, pe la mijloc de august, m-am oprit, la ceas bine ales, în Killorglin, în Comitatul Kerry. Se desfășura acolo unul dintre cele mai vechi târguri populare, The Puck Fair, Târgul țapului. Alesul acelui an își câștigase dreptul de a fi bine văzut, de călători și de localnici pentru două zile. Pe o schelă. Behăind singuratic. În programul târgului devenit și festival, era și un spectacol cu Furtuna. În aer liber, într-un spațiu bine ales, invadat de apele refluxului, dar care se limpezea, se dezvolta și se usca, pe măsură ce apa se retrăgea, conform calendarului. Ascultam pentru prima dată acest text în limba engleză. Nu l-am înțeles în întregime. Nici nu era nevoie. Povestea era în mine. Și călătorea cu mine. În scena de teatru în teatru (masque), atunci când se invoca puterea mării, prezența apei, cu adevărat câțiva stropi, bine regizați de Prospero ne-au atins, ne-au mângâiat, ne-au limpezit. Erau autentici. Câțiva nori pufoși adăstaseră câteva clipe deasupra noastră și intraseră în joc. Și am înțeles, încă o dată, adevărul a ceea ce pricep de fix patruzeci de ani. Că teatrul este (și) viață.
Seara (2 septembrie 2023) pe care ne-a oferit-o, cu aceste două lucrări (sau una, sunt numerotate op.14 și op14b), Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse (dirijor: Josep Pons, regizori multimedia: Nona Ciobanu, Peter Košir, Lambert Wilson - narator, Mathias Vidal - tenor, Vincent Le Texier - bariton, cu participarea Corului Academic Radio, condus de Ciprian Țuțu) a fost impresionantă. Unică și irepetabilă. Am descoperit, și eu ca atâția alții, că există și o întoarcere la viață, după greșeli, excese, direcții eronate, întâlniri toxice. Că mă pot salva. Prin muzică și literatură. Prin note și personaje. Cu emoție și sinceritate. Dar, de fapt, știam asta foarte bine. Ceea ce mă încurajează să mă joc în continuare. Prospero este mereu alături:
I'll break my staff,
Bury it certain fathoms in the earth,
And deeper than did ever plummet sound
I'll drown my books.
P.S.: Cât de bine că ascultasem, cu câteva seri înainte, Mahler, simfonia numărul 9.
Cât de bine că mă întâlnisem, la fireasca vreme a inițierilor, cu filmele lui Peter Greenaway.
(foto: Andrada Pavel)