Pascal Bentoiu a completat Poemul Isis [1] în anul 1996 după schițele din 1923 ale lui George Enescu. Este un Adagio simfonic, considerat un omagiu adus Marucăi, soția compozitorului, o muzică diafană, sugerând puritatea utopică a iubirii.
Admiram această tehnică de emisie a sunetelor în valuri, precum o pânză armonică. Solo-ul de clarinet se ivea din țesătura unei figurații a harpei. Flautele brodau marame de sunete fine, iar oboiul intona o melopee cu salturi intervalice mari, spre registrul acut, unde se întâlnea cu sonoritățile unei viori. Elemente eterogene, armonios ordonate precum un mozaic viu -, alcătuit din timbre ale piculinei, clopotelor, clarinetului bas, vibrafonului, glockenspiel-ului ori trianglului - se perindau cu o mare fluiditate. Un coral de tromboni aducea masivitate. Apoi, o transformare metrică spre ternar a pregătit intrarea corului de femei, utilizând în cânt doar vocala a. Ca niște vârfuri de aisberg, se puteau auzi trompetele, ce vociferau laconic. Poemul s-a încheiat, precum un mare arc, la capătul căruia clarinetul - pe fondul tălăngirilor clopotelor - susura spre extincție.
A urmat solistul serii, violonistul Renaud Capuçon [2], cântând pe o vioară Guarneri del Gesù-Panette din 1737, care i-a aparținut lui Isaac Stern, instrument împrumutat de Banque de la Suisse Italienne.
Prima lucrare interpretată a fost celebrul Poème pentru vioară și orchestră op. 25 de Ernest Chausson, Renaud Capuçon fiind acompaniat de Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse, dirijată de Christian Badea.
Scrisă în 1896, lucrarea, intitulată inițial Le Chant de l'amour triomphant (Cântecul iubirii triumfătoare), a fost creată de Ernest Chausson într-o vacanță la Florența, la cererea unui mare violonist belgian, Eugène Ysaÿe, care ar fi dorit de fapt un concert de vioară. Premiera a avut loc la Conservatorul din Nancy, la data de 27 decembrie 1896, cu Eugène Ysaÿe.
Poemul este rapsodic, capricios, cu tensiuni în creștere și diminuare, având un înveliș armonic bogat. Conține trei secțiuni (Lento e misterioso; Animé; Final) legate între ele. Muzica reflectă melancolia și introspecția, de care Chausson a fost impregnat încă de la o vârstă fragedă. Se resimt în această muzică influențe ale lui César Franck și Jules Massenet. Poemul se bazează pe o scriere a romancierului, nuvelistului și dramaturgului rus Ivan Turgheniev. Este povestea a doi tineri, Fabio și Muzio, care se îndrăgostesc de aceeași femeie, Valeria. Întors dintr-o lungă călătorie în Orientul Îndepărtat, Muzio își vizitează vechiul prieten și artist Fabio, precum și pe Valeria, acum devenită soția acestuia. Muzio aduce o vioară indiană și cântă cu ea un cântec despre care spune: - Este o melodie pe care am auzit-o odată pe insula Ceylon. Cântecul este considerat de oamenii de acolo a fi un cântec de iubire împlinită. Dincolo de această geneză literară, compozitorul extrage doar pasionalitatea, fără a transforma muzica sa într-o narațiune.
La Sala Palatului, Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse, dirijată de Christian Badea a inițiat introducerea într-o atmosferă întunecată, intimă.
În Cadența violonistică, înșelător de simplă, ce a urmat, Renaud Capuçon și-a demonstrat capacitatea de a economisi energia, astfel încât poemul să devină o confesiune născută dintr-o experiență îndelungată. Pentru a înnobila sunetul său, violonistul folosea măiestrit maniera legato a trăsăturii de arcuș și un vibrato cu frecvență diferită, în scopul conturării semnificațiilor semantice. Uneori, spiccato-ul, marcato-ul, pasajele în octave, în duble coarde, dominau zonele de maxim tensional.
În interpretarea lui Renaud Capuçon, remarcam cum sunetele viorii sale durau idei și sentimente asupra existenței, a morții ori a dualității dragoste-ură. Frumos au fost gestionate secvențele cu frecvente întârzieri disonante, alternate cu rezolvări armonice! Apariția șirului de acorduri de trei și patru sunete crea impresia evadării din zona modalului spre cea a tonalului. Minunat a sunat acel balans secvențial al liniilor melodice suprapuse din momentul transfigurării celei de a treia teme-episod. "Caracterul dansant era conferit aici de mișcarea permanentă a vocilor și de coloritul timbral"[3].
Dirijorul Christian Badea, violonist la bază, a urmărit minuțios intențiile solistului, traducând aparatului orchestral acompaniator agogica foarte flexibilă a acestei muzici.
Coregraful englez Anthony Tudor a creat pe muzica Poemului de Chausson baletul Jardin aux Lilas, care a avut premiera la Londra, în 1936.
A doua lucrare interpretată de violonistul francez Renaud Capuçon a fost Rapsodia «Tzigane» pentru vioară și orchestră de Maurice Ravel, acompaniat de Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse, dirijată de Christian Badea.
Lucrarea a fost comandată și dedicată violonistei maghiare Jelly d'Arányi, strănepoata lui Joseph Joachim. Rapsodia «Tzigane» demonstrează în mod clar capacitatea lui Maurice Ravel de a imita stilul violonistic romantic promovat de compozitori-virtuozi precum Niccolò Paganini și Pablo de Sarasate. Lucrarea nu este însă o piesă impresionistă.
În interpretarea violonistului Renaud Capuçon, după părerea mea, tempo-urile alese pentru variațiuni erau exagerate ca rapiditate. Agogica nu era întotdeauna în favoarea expresiei muzicale. În Introducerea solo Lento, quasi cadenza, motivul semnal (incisiv prin structura ritmului punctat iambic) a fost cântat fără nerv. De fapt, caracterul improvizatoric (lamentație, cu iz de recitativ parlando-rubato) era umbrit de monotonie, iar tensiunea și susținerea sonorității pe coarda gravă a viorii erau firave (messa di voce). Nici tema octavizată nu conținea densitate timbrală suficientă. Claritatea execuției tehnice în pasajele ce alternau flageoletele cu pizzicato era una precară. Aș fi dorit să pot decela în cântul solistului, în cele patru teme și în cele 13 motive ale miniaturii instrumentale, câteva planuri (real, imaginar, sentimental) ale acestei muzici alcătuite pe principiul variațional.
La bis, Renaud Capuçon a cântat cu multă sensibilitate Meditația din opera Thaïs de Jules Massenet, acompaniat splendid de harpă. O rugăciune emoționantă rostită cu sfială. Sunetul său ardent a trimis un fior de iubire către publicul care l-a aplaudat și ovaționat minute în șir.
După pauză, Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse, dirijată de Christian Badea, a cântat Simfonia nr. 3 în do minor cu orgă, op. 78 de Camille Saint-Saëns, la orgă aflându-se Michel Bouvard. Finalizată în 1883, Simfonia a avut premiera la Londra, la 19 mai 1886, în St. James's Hall, sub bagheta compozitorului însuși. Simfonia fusese comandată de Royal Philharmonic Society, drept un vehicul adecvat pentru un răspuns muzical la wagnerismul în creștere în Franța.
Simfonia cu orgă a lui Camille Saint-Saëns a fost dedicată lui Franz Liszt, aceasta inspirând și pe alți compozitori în a compune simfonii cu orgă: Edouard Lalo, Vincent d'Indy, César Franck, Ernest Chausson și Paul Dukas.
În interpretarea Orchestrei Teatrului Capitole din Toulouse, dirijată de Christian Badea, remarcam caracteristicile ciclice și complexitatea partiturii, înțesate cu instrumente cu claviatură și având secțiuni extinse, dedicate instrumentelor de suflat și alamă. Gândită în două părți mari, totuși în execuția ei se puteau distinge patru părți tradiționale: I. Adagio-Allegro moderato-Poco adagio; II. Allegro moderato-Presto-Maestoso-Allegro (Adagio ca introducere la Allegro, iar Scherzo-ul, la Finalul simfoniei).
Simfonia începe în tonalitatea do minor și se încheie în do major. Camille Saint-Saëns nu a oferit vreun program simfoniei sale cu orgă, însă a lăsat indicii chiar în partitura sa. Astfel, s-ar putea ca tema Simfoniei să fie Învierea. Dies irae / Ziua mâniei [4], un imn religios din secolul al XIII-lea, se regăsește în mai multe părți ale lucrării. Watson Lyle, autorul cărții Camille Saint-Saëns: His Life and Art (Camille Saint - Viața și arta sa), a ajuns chiar până la a spune că apariția versiunii majore a temei Dies Irae... "este ca și cum am privi un profil al lui Hristos, în basorelief de marmură înzăpezită..."; însă scopul lui Camille Saint-Saëns a fost, cel mai probabil, să nu reprezinte o poveste, ci să arate puterea spirituală a muzicii. Simfonia se desfășoară în conformitate cu propria sa logică, pur muzicală: melodiile și frazele sale sunt dictate de ceea ce sună și se simte concret, mai degrabă decât de acțiuni sau evenimente narative specifice. Această Simfonie poate fi văzută ca un reper care a dus la Simfonia Învierii a lui Gustav Mahler și la Tod und Verklärung (Moarte și Transfigurație) de Richard Strauss, în care compozitorii lor și-au propus să descrie viziunile lor despre moarte și viața de apoi.
Ascultam Simfonia cu orgă imaginându-mi cum ar suna în sala Ateneului, unde există o orgă adevărată. Sub aspect tehnic, am avut senzația că artiștii de pe scena Sălii Palatului nu erau obișnuiți cu o astfel de acustică. Din această cauză, comunicarea dintre compartimentele aparatului orchestral nu era totdeauna una satisfăcătoare, apărând mici decalaje, iar dirijorul Christian Badea, în unele momente, 'împingea' orchestra care nu-i răspundea și păstra un tempo greoi.
Muzica părții Maestoso a Simfoniei cu orgă, op. 78 este inclusă ca piesă muzicală finală în coloana sonoră a filmului Impressions de France / Impresii din Franța (1982), în regia lui Rick Harper, peliculă care a rulat în Pavilionul Franței de la Epcot, la Walt Disney World Resort, din Bay Lake, Florida, SUA.
NOTE
*Fotografiile din concert au fost realizate de Cătălina Filip și Petrică Tănase.
[1] Isis, în mitologia egipteană antică a fost Regina tronului, zeița căsătoriei, simbolul armoniei matrimoniale și fidelității femeii față de soț, zeița vieții și a magiei. În epoca elenistică a devenit protectoarea marinarilor.
[2] Violonistul francez Renaud Capuçon s-a născut la Chambéry la 27 ianuarie 1976. A intrat la Conservatorul din orașul natal la vârsta de patru ani, iar apoi la Conservatoire National Supérieur de Musique et de Danse din Paris, unde, de la vârsta de 14 ani, a studiat cu Gérard Poulet. Printre premiile pe care le-a câștigat se numără: Premiul Academiei de Arte din Berlin (1995), a fost desemnat în 2000 solist al anului de către Victoires de la musique classique, iar în 2006 a primit premiul Georges Enesco de la Société des auteurs, compositeurs et éditeurs de musique. S- alăturat Orchestrei de Tineret a Uniunii Europene, iar apoi Orchestrei de Tineret «Gustav Mahler», sub conducerea lui Claudio Abbado. În anul 1996, a fondat Festivalul anual Rencontres artistiques de Bel-Air, din Ravoire, unde au fost invitați Jean-Pierre Wallez, Michel Dalberto, Martha Argerich, Stephen Kovacevich, Augustin. Dumay, Gérard Caussé, Paul Meyer, Emmanuel Pahud, Katia și Marielle Labèque. În 2019, Renaud Capuçon a susținut un concert în timpul carnavalului muzical Winter at Tantora, din Al-'Ula, Arabia Saudită (un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO). Renaud Capuçon a înregistrat lucrări de muzică de cameră de Maurice Ravel, Franz Schubert, Johannes Brahms, precum și concerte pentru vioară de Robert Schumann și Felix Mendelssohn sub conducerea lui Daniel Harding. Renaud Capuçon a fost numit Cavaler al Ordinului Național al Meritului, de către guvernul francez (2011) și Cavaler de la Légion d'honneur (2016).
* Fotografiile lui Chausson și Ysaÿe sunt preluate de pe site-ul
radiofrance.fr/francemusique/podcasts/musicopolis/
[3] Vornicelu, Cristian: Stilul cameral francez din prima jumătate a secolului XX, în viziunea violonistului Dan-Claudiu Vornicelu, Editura Muzicală, București, 2013, pag.189.
[4] Zi de mânie este ziua aceea, zi de strâmtorare și de jale, zi de pustiire și de nimicire, zi de întuneric și de beznă, zi de nori și de negură; zi cu sunet de trâmbiță și de strigăte de război împotriva cetăților întărite și a turnurilor înalte. (Traducere din Vechiul Testament - Țefania, cap. I, v. 15,16).