Nu mă mai mișcasem de mulți ani în această lume. În această după amiază liniștită și caldă de septembrie (marți, 5 septembrie 2023) am intrat, sfios, în sala Ateneului Român, mi-am găsit scaunul pe care m-am așezat, rotindu-mi privirea am așteptat. Scaunele goale ale orchestrei, sala cu fotoliile sale roșu papal, spectatorii căutându-și locurile și...
Gândurile îmi fugiseră când am simțit și auzit pașii instrumentiștilor, aplauzele la sosirea acestora, Concertmaistrul care a dat tonul, apoi iarăși liniște și așteptare.
La apariția marelui dirijor al amiezii (în foaierul de intrare mă întâlnisem cu unul dintre preferații mei din lumea operei și teatrului, dl. Andrei Lazăr, care mi-a spus: "Nu aveam cum să lipsesc de la a-l vedea pe marele Blomstedt dirijând Bruckner"), am simțit de la bun început cu toții energia pe care o transmitea, și ne-am sculat toți în picioare aplaudând. (Îmi cer scuze dacă povestirea mea are un aer de naivitate copilărească, dar astea sunt cuvintele ce traduc o experiență în fond intraductibilă.)
Am cumpănit mult și am ales din programul Festivalului Enescu acest concert al Orchestrei Gewandhaus din Leipzig condusă de Herbert Blomstedt, motivul fiind, pentru mine, provocarea alăturării Suitei lui George Enescu, de Simfonia a 7-a de Anton Bruckner, surpriza mare fiind și acest "attacca" , care spune mult despre conceptul dirijorului. Astfel am renunțat cu bună-știință (dar și cu părere de rău) la Concertul Orchestrei Tonhalle din Zürich cu Paavo Järvi ca dirijor, interpretând Simfonia a 9-a de Bruckner, un dirijor ale cărui concerte le-am urmărit (din păcate doar online) și ascultat de mulți ani. Până la urmă a fost o "întâlnire" cu Herbert Blomstedt pe care nu o puteam rata.
Așadar, în programul Concertului din ziua a cincea a lunii septembrie al Orchestrei Gewandhaus din Leipzig erau "prezenți" doi compozitori importanți. Primul, George Enescu, cu Preludiu la unison din Suita nr.1, semn de mare respect din partea dirijorului Blomstedt și orchestrei din Leipzig, respect ca o plecăciune de onoare în fața geniului compozitorului român. Al doilea, legat aproape indisolubil de primul, Anton Bruckner cu Simfonia a 7-a. Am de făcut o observație: nu contează cum au folosit naziștii și-n ce contexte Simfonia a 7-a, noi cei ce am urmat ar trebui sa ascultăm sunetele găsite, sau primite din Divin de Bruckner, același care credea că "muzica s-a terminat cu Beethoven". Bruckner educat și crescut în apropiere de biserică, pentru care a compus dedicat, a devenit astfel în timp "menestrelul Domnului", cum îl numește Costin Puchilă într-un articol apărut în revista Leviathan în anul 2018.
Și nu voi putea sa închei gândurile mele despre Bruckner fără a aminti de Requiemul lui Mozart, completat cu credință și supunere în fața Celui de Sus, de Bruckner cu al său Te Deum.
Aș spune că eram pironit în scaunul pe care mă așezasem, așa fel încât să fiu cât mai aproape de orchestră și de toate sunetele acesteia, sunete care mă înconjurau și mă izolaseră, într-un fel, de lumea din jurul meu. Mi se părea că vântul de afară - ce-l purtasem cu mine, acolo, lângă cei ce cântau - răsucește și ondulează frunzele, iar imaginea asta se naște din sunetele muzicii. Parcă eram în mijlocul unei ulițe, apoi al unei străzi goale. Oare? Da. Era vântul satului sau al orașului? Dar cum este posibil ca zgomotul motoarelor ce începeau să populeze aceste străzi să sune ca alunecarea arcușurilor sau a cornului englez, sau a falutelor? Din depărtare se auzea o ușoară, parcă inteționat înfundată, bătaie de tambur, tulburată cu știință de lovituri de talgere. Și apoi... Lumina soarelui începe să se ascundă, lăsând loc adierii nopții și fâlfâitului lin al aripilor de păsări ce-și caută cuibul. Iar apoi finalul, ce nu poate fi decât plin de profunzime sonoră.
Ceea ce a urmat e ușor de intuit: aplauze, aplauze, urale, aplauze!
Iar reverența repetată a acestui Senior, dirijorul Herbert Blomstedt, e un semn de mare onoare pentru noi, publicul.
(6 septembrie 2023)