Opera lui Șostakovici este total ancorată în realitățile sociale, ideologice și culturale din miezului secolului al douăzecilea, în care trăia compozitorul, decenii în care Europa, împărțită în sfere de influență, se refăcea, în două viteze și cu două orientări ideologice antagonice, după dezastrul produs de comunismul din Rusia sovietelor, de Cel de-al Doilea Război Mondial și cel ce a urmat în primii ani de pace, în care jumătatea de est a continentului se învârtea după ceasul comunismului, arborat de Stalin și menținut acolo sus de o armată de trepăduși, de lingăi, de scursori sociale, de infami, de atâția și atâția - să le spunem cum vrem, că, oricum, oameni nu au fost, lași, mincinoși, colportori, trădători. Adică fix cei despre care scrie o mie de pagini scriitorul și istoricul Thierry Wolton în cel de-al treilea volum, Complicii, al incredibilei sale lucrări O istorie mondială a comunismului. Adică exact cei de care, cu bagajul pregătit lângă ușă, îmbrăcat și încălțat, alb la față, temându-se continuu de ce ar fi urmat să se întâmple, Șostakovici se temea, ani la rând, că ar putea apărea în fața locuinței sale pentru a-l aresta.
Prezentarea în cadrul Festivalului George Enescu 2023 a unor lucrări de mari dimensiuni, a unor simfonii, așadar (prima, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca, dirijată de Jonathon Heyward, respectiv celebra simfonie numărul 5, redată de Orchestra Română de Tineret, condusă de Stefan Asbury) compuse de Șostakovici, reprezintă, pentru cei mai mulți din cei care le ascultă, în sălile festivalului, cu mult mai mult decât muzică. Pentru că asta sunt creațiile simfonice ale compozitorului - rememorări ale războiului, celebrări ale păcii, întâlniri între ideologii, acțiuni ale maselor, și exact asta recunosc cei care, ca mine, iubesc aceste lucrări, le doresc și le caută asiduu în programul festivalului. Lipsește, însă, simfonia numărul 7, Leningrad. Probabil, nu dă bine în contextul belicos actual. Dar ar fi dat foarte bine conștiinței noastre.
